Există minciuni necesare?

Voi încerca să nu mă lungesc prea mult deşi va fi destul de greu, e stufos subiectul şi nu ştiu cum voi face. Pornesc fără planuri şi văd eu unde ajung.
Bon. Am fost învăţaţi de mici că minciunile nu-s bune, că-i urât sau păcat să minţi, că ne creşte nasul, că vom fi pedepsiţi dacă minţim, că nu se face. Ştiam deci că minciunile-s de pus la colţ. Până când am mai crescut şi am înţeles că există nuanţe şi nuanţe, că se minte şi prin omisiune şi că tot minciună ar fi, orice s-ar zice, orice argument s-ar aduce.
Îmi amintesc (şi numai asta zic şi intru direct în subiect) de preotul care ne-a fost profesor de religie în clasele mici care, la o discuţie despre minciuna ca păcat, ne-a povestit de fiica lui micuţă care i-a spus „tata, dar dacă vin hoţii şi mă întreabă unde-s banii şi eu zic că nu ştiu, nu e necesară minciuna? Că eu ştiu, dar nu le pot spune. E tot păcat şi ăsta?”.
Deci? Şi, cu întrebarea asta-n minte, sau chiar cu răspunsul, să intrăm în subiect şi să vă povestesc ce am vrut de la început.

Am văzut filmul documentar „Tell me who I am”. Povestea reală a doi gemeni identici, ajunşi la 54 de ani (parcă). La vârsta de 18 ani, unul dintre ei ajunge în comă după un accident. Când se trezeşte, singura persoană pe care o recunoaşte şi îi ştie şi numele, e geamănul lui. Atât. Nu-şi recunoaşte mama, nu ştie cine e, nu-şi aminteşte absolut nimic, nu-şi recunoaşte casa (atunci când e adus de la spital). Nimic nu-l ajută să-şi amintească ceva. Nu ştie nici lucruri elementare: ce-i aia masă, ce-i ăla televizor, ce-i aia bicicletă.
Cum fratele lui este singura persoană pe care a recunoscut-o, e şi singura în care are încredere. Pe el se sprijină şi tot ce-i spune el e realitatea lui.
Fratele îi explică tot ce are nevoie să ştie, îl învaţă să meargă iar pe bicicletă, îi explică lucruri, îi răspunde la întrebări. Una dintre ele fiind „cum e mama noastră?”. „Grozavă”, a fost răspunsul. Atât. Îi arată fotografii cu ei mici şi îi răspunde scurt la întrebările legate de copilăria lor.
Alex, cel în cauză, începe să îşi construiască povestea în jurul fotografiilor, din ceea ce vede în filme, din ceea ce vede pe la alţii. De la o fotografie cu ei la mare, de exemplu, vizualizează „filmul” cu ei fericiţi, sărind în apă, urmăriţi atent de părinţi. Fratele lui nu-i spune poveştile astea, el singur le construieşte, ca pe un puzzle din informaţiile pe care le culege din exterior.
Tot ce vede-n casă devine normalul şi realitatea tuturor, aşa crede că e-n familiile tuturor, inclusv ca unele camere să fie încuiate şi copiii să nu aibă acces.

Se lipeşte de mama lui, o iubeşte, îi propune fratelui să îi facă tort de ziua ei, să cânte „la mulţi ani”, fratele face asta deşi era mereu distant. Dar dacă fratele spune că e în regulă, aşa rămâne.
20 de ani! 20 de ani el trăieşte cu imaginea acestei copilării în minte. Repet: neinventate. Fratele nu a inventat poveşti. Doar a răspuns scurt la întrebările „mergeam în vacanţe?”, „da”. „Ne jucam?”, „da”.
Când mama lor moare, faptul că fratele lui nu a plâns deloc deşi pentru el a fost cruntă despărţirea, ceva a încolţit în mintea lui. Cum e posibil să simţim la fel orice, dar acum el să nu fie distrus?
Când încep să elibereze casa de lucrurile mamei, o fotografie cu ei doi găsită în dormitorul mamei, sub cheie, îi confirmă lui un lucru care fratelui îi dărămă tot ce-a construit. Da, mama lor a fost un monstru care i-a abuzat timp de 14 ani. Şi ar fi existat pericolul ca toată încrederea-n fratele lui, să fie dărămată, la rândul ei. Să se simtă singur într-o lume pe care abia a început să o cunoască.

În afară de a-i confirma, fratele nu poate, timp de alţi aproape 20 de ani, să-i spună tot adevărul. Pentru că, construind o realitate paralelă pentru fratele lui, a ajuns să trăiască şi el în ea. Şi a îngropat adevărul până când a ajuns să-i fie imposibil să-l mai scoată la lumină. S-a convins şi el că au avut o copilărie normală.
Asta a spus fratele. Că nu-i putea spune celui pentru care tot trecutul a fost şters cu buretele că sunt copii abuzaţi de mama lor şi de alţii, cu ştirea ei.

Ar fi putut? Sigur, e imposibil să ne putem în locul lor. Nici nu vreau asta, nici măcar să încercăm. Dacă uităm că e poveste reală şi mergem de ideea de simplu film, putem discuta pe asta? A minţit? A greşit că l-a ferit de un adevăr greu de dus pentru oricine?
Fratele lui avea dreptul să ştie asta, în procesul lui de a-şi recăpăta identitatea? Se consideră că a fost minţit timp de 20 de ani, apoi alţi aproape 20 în care fratele lui a refuzat să-i povestească prin ce-au trecut cu adevărat?
Cum e?

Şi dacă nu spunem un lucru pentru a-i proteja pe alţii şi pentru a ne proteja pe noi, până la urmă, e tot minciună?

Foto

Acest articol a fost publicat în Din viaţă... și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

119 răspunsuri la Există minciuni necesare?

  1. ioansperling zice:

    Unde sunt banii? Cred ca adevarul e raspunsul corect; cea mai mare șansa sa-i ia si ei sa ramana in viată! Cat ar fi rezistat la tortura? Dar a parintilor?
    Iar fratele a reusit sa creeze o lume imaginară care intre timp s-a prăbușit si totul incepe din nou doar ca increderea nu o sa fie niciodata restabilita!
    Eu sunt pentru adevar fara infrumusetari spus direct si fara ocolisuri!

    Apreciat de 5 persoane

    • Cine să reziste la tortură?
      Aha, deci adevărul orice-ar fi, oricât de crunt ar fi?

      Apreciat de 1 persoană

      • ioansperling zice:

        Fetita! Crezi ca hotii se multumesc cu raspunsul „Nu stiu?”
        Da si am cerut un astfel de raspuns cand era vorba de viata mea. L-am primit pentru ca aici medicii nu mint pacientii!

        Apreciat de 1 persoană

        • Ei, da, vorbind de cazuri concrete. Povestea era o poveste, fetiţa l-a întrebat pe tatăl ei asta. Era la vârsta la care orice părinte normal la cap îşi protejează copilul inclusiv de poveşti horror. Deci nu a fost cazul. Era dilema unui copil. Dar destul de bine formulată, în ciuda vârstei.

          Nici aici. Dacă ceri să ştii, o afli. Se mint cu multe altele, din păcate…
          Da, chiar şi ăsta poate fi un subiect. Dacă pacientului e bine sau nu să i se spună adevărul, mai ales când e foarte grav.
          Mulţumesc!

          Apreciat de 1 persoană

          • ioansperling zice:

            Din pacate terebuie sa te contrazic! Am avut un caz unde doctorul i-a ascuns pacientului cancerul hepatic in faza terminală. Am reusit sa conving famlia sa-i spuna si sa nu mai incerce nu stiu ce naturisme. Omul a murit linistit spovedit si impartasit desi nu fusese prea credincios!
            Un parinte intreg la cap isi protejaza copilul invatandu-l sa reactioneze corect! Un simplu „spui adevarul” ajunga nu trebuia spusa toata povestea horror!
            Sunt pline cimitirele de „eroi” morti pentru 3 lei 50!

            Apreciat de 1 persoană

  2. Știi, aseară, cînd să aleg un film, a fost primul acesta de care zici tu care mi-a apărut pe Netflix, cînd am mai văzut că-i și documentar am simțit ceva greu și-am zis pas, nu-s în stare acum și-am văzut o poveste…
    Răspunsul meu ar fi că totul iese la iveală mai devreme sau mai tîrziu cumva, restul sînt detalii și destine. Nu am un răspuns mai exact…

    Apreciat de 4 persoane

  3. lucillette zice:

    Zic și eu că tot ce nu corespunde realității se cheamă că e minciună.

    Pe de altă parte, nici ziuă ori noapte nu se face brusc, există înserarea și zorii. Nici iarnă ori vară nu-s dintr-o dată, ci există anotimpuri intermediare. Și tot așa… Le trăim pe toate. Fiindcă avem capacitatea de a ne adapta.

    Apreciat de 2 persoane

  4. Emilia WONC zice:

    Înainte, probabil, eram și eu adepta micilor minciuni necesare. De ceva timp mi-am făcut deviză a vieții expresia: Mai bine un adevăr amar decât o minciună dulce!
    Ce să mai zic, la mine adevărul mai e dirijat de conștiință, nu zic, o mai tulbur uneori ( conștiința), însă simt că eu sunt nimic pe lângă ea.
    Adevărul mereu iese la suprafață. Cât de strict nu ar fi păstrat el. Am avut mai multe situații în viață când, oarecum , s-a dorit ca să fiu protejată de ceva și, respectiv, am fost un pic simțită. Cât de dureros a fost când am aflat adevărul! Și nu din cauza celor aflate, ci din cauza minciunii. Spunea cineva: Adevărul doare odată, iar minciuna de două ori.
    Nu știu, posibil nu am dreptate, dar oricum mă strădui să mă conduc după:
    Mai bine un adevăr amar decât o minciună dulce!

    Mulțumesc pentru tema oferită creierului meu. E interesant! El ( creierul) și acum se află într-o ,, dispută” cu conștiința. 😊

    Apreciat de 1 persoană

    • Uf, sigur că la modul general e mereu de preferat adevărul, fără discuţie şi scuze sau cosmetizări. Şi poate şi noi preferăm să îl aflăm, oricât de dur ar fi. Sau ne place să credem asta, uneori, când nu suntem în faţa unuia greu de suportat, spunem că da, mai bine adevărul.
      Dar cum e foarte complexă discuţia la modul general, am dat exemplul documentarului. E de condamnat fratele că în perioada în care el nu ştia nimic şi totul îi era străin şi părea un pericol, în loc să-i spună „mama te-a abuzat 14 ani”, i-a ascuns asta ca să îl facă se nu se simtă în pericol în propia-i casă şi viaţă?
      Eu îţi mulţumesc frumos!

      Apreciat de 1 persoană

      • Emilia WONC zice:

        E mult de discutat la subiectul dat. Mai ales că se împletesc circumstanțe, oameni, trăiri, iar, uneori, și interese.
        Seară frumoasă cu oameni adevărați!

        Apreciat de 1 persoană

      • condeiblog zice:

        Uf! Sigur că sunt nuanțe… Admir poziția clară a lui Ioan și nu cred că e de contrazis când se raportează înspre Dumnezeu, ca adevăr absolut. În cheia asta, nu mai e nimic de comentat. Dar tu ne pui în față o oglindă a cum suntem și nu cum ne-am dori să fim. Toți iubim adevărul, dar suntem destui care ne și cam temem de el, așa cum și pe soare ni-l dorim, dar privim într-o parte sau cel mult prin ochelari protectori. Eu spre exemplu nu îmi accept vârsta și mă mint că sunt ca la 20 de ani. Evident că nu sunt, dar îmi face bine să îmi repet acest lucru, pentru că sănătatea ține foarte mult și de atitudine. Iar femeilor… Cum să nu le spui că sunt frumoase? Micile imperfecțiuni pot fi chiar estompate de încrederea în propria frumusețe. În fond, un zâmbet luminos chiar înfrumusețează și în afară de asta nimeni nu are dreptul să pretindă că deține un etalon absolut al frumuseții. Mai ales că gusturile și părerile sunt schimbătoare în timp și oricum foarte variate. Pe un alb poate să-l sperie culoarea de abanos, nu? Dar aceia se plac așa cum sunt ei. Dar să nu mă risipesc, vreau să vin și eu cu un alt exemplu, luat din viață. Un pădurar avea o mândră la un bar, unde se ducea el cu băieții, colegii săi. Ținea de districtul lui, dar era în alt sat. Un om tânăr și simpatic, căsătorit, cu doi copii și situație materială destul de bună. L-am cunoscut și eu personal și pot spune că se făcea repede plăcut. În fine, toți colegii știau de relația aceasta a lui cu cealaltă fată, care îi era ca și o a doua nevastă, dar nu se băgau. Brigadierul însă când a aflat, fiind om în vârsă și mai dus la biserică, considerându-se cumva responsabil de conduita subalternului său, întâi l-a certat și l-a îndemnat să-și vadă de casă. Mai apoi s-a dus și l-a pârât nevestei, așa cum dealtfel îl și amenințase. Care a fost rezultatul? Biata femeie nu se putea întoarce tocmai în Moldova de pe unde era, la părinții care nu știu oricum de se mai aflau în viață. Avea doi copii aici și un soț pe care îl iubea oricum. Nici el nu fusese urâcios niciodată și pretindea că le iubește pe amândouă. Abia după ce s-a dat totul în vileag, au început problemele lor. Pentru că nu putea să-l părăsească, dar nici să-l schimbe, nevasta plângea tot timpul, slăbise, iar bărbatul bineînțeles că prefera tot mai mult compania celeilalte și venea foarte rar pe acasă… Iar brigadierul când mi-a povestit, se trăgea cu mâinile de păr: „Cine m-o fi pus domne, cine? Nu puteam să-mi văd eu de treaba mea?” Astea erau vorbele lui. Ce era să-i fi răspuns? Că a procedat corect? Nu credeam asta și parcă nici acum nu l-aș bate pe spinare. Numai în basme sunt așa de clar delimitate albul de negru și binele de rău. (De-aia le și iubesc!) În lumea reală e un cenușiu total, cu mii de nuanțe de gri. Dar fiindcă ne place să ne mințim frumos, vopsim aceste umbre, în culori. Cât mai mult roz, dacă se poate….

        Apreciat de 1 persoană

        • Nimeni nu e de contrazis, absolut. Eu admir faptul că există oameni care nu fac niciodată paşi laterali. Merg numai înainte şi numai conform dogmelor. Eu nu pot. Nu am cum. Dar îi admir şi respect pentru curăţenia lor sufletească. Şi pentru urmarea întocmai a tuturor legilor scrise sau nescrise.
          Da, sigur că raportându-ne numai la Dumnezeu, subiectul e închis din start. Dar nu aş vrea asta, că suntem oameni şi în viaţă mai sunt şi cărări şi răscruci şi intervin situaţii şi situaţii. Şi situaţia din film e ruptă din viaţă. Aşa cum e exemplul dat în comentariul ăsta pentru care iar vă mulţumesc mult. Ridică probleme foarte delicate! Şi eu cred că Dumnezeu e şi-n astea. Când vrei să salvezi un om, nu ai cum să nu fi aproape de El.
          Să-l disecăm? Poate că omul s-a gândit la cum e corect sau moral. Şi? A distrus un om. Şi o familie. Sigur, s-ar spune că cel care e vinovatul principal e bărbatul iubăreţ. Aşa o fi. Dar dacă femeia aia nu afla, în condiţiile-n care omul acasă era om, oare nu ar fi mers înainte viaţa ei, aşa liniştită cum era? Nu ştiu, e greu. Nici omul n-ar fi de condamnat dacă a făcut-o convins fiind că face bine, că adevărul se spune întodeauna, că aşa e moral sau creştineşte. Dar uite că omul duce acum povara de a fi intervenit unde nu era treaba lui. Şi îi pare rău pentru răul făcut. Şi atunci, nu mai bine facem după cum ne spune sufletul şi nu mintea care cunoaşte legi morale? Că nu cred că făcând ceva, chiar şi ascunzând adevărul cu convingerea că astfel salvezi un om, eşti de condamnat.
          Ca şi fratele din film. Nu a minţit conştient că-l „fraiereşte” pe geamănul lui. A vrut să-l salveze. Poate că la 18 ani, neştiind nimic din ce-i în jur, aflând că mama lui e un monstru, s-ar fi sinucis. El l-a salvat, ascunzând acel adevăr crud. Îl lovim cu pietre? Eu n-aş face-o.
          Şi da, e complicat tare. Că remuşcări pot interveni oricum. De aia zic şi eu, aşa cum aţi spus şi dumneavoastră, că-n viaţă nu e ca-n cărţi, indiferent despre ce cărţi vorbim. Şi din păcate, nu suntem sfinţi şi nici nu putem fi.
          Vă doresc o zi frumoasă, cu mulţumiri!

          Apreciază

          • condeiblog zice:

            Probabil și de-asta te-am îndrăgit atât de mult, Potecuța… Te simt uneori ca pe o fiică, mă rog… soră mai mică 🙂 , iar altădată ești pentru mine de-a dreptul ca un alter ego. Îmi dai confortul de a-mi citi gândurile gata scrise și publicate, ceea ce mă încântă extraordinar, eu nefiind prea silitor se pare. 🙂
            Totuși am o mențiune pentru finalul tău din comentariu. Mă delimitez de afirmația că nu putem fi sfinți. E ca și cum ai crede că sfinții au trăit numai cândva, în trecut și nouă nu ne rămâne decât să-i celebrăm. Nu-i știm poate, dar ei sunt în continuare printre noi și dintre noi, și numai timpul de la urmă îi va face descoperiți. Sfințenia e de la Dumnezeu, iar Dumnezeu e deasupra a tot ce am aflat noi, ca dimensiuni. Ești o bucurie pentru mine!

            Apreciază

            • Sunt copleşită şi vă rog să credeţi asta! Nu exagerez cu nimic. Vă admir şi vă respect mult. Şi ceea ce-mi spuneţi mă blochează puţin. Nu ştiu cum să explic. E ca şi cum ai admira mult un pictor pentru talent, pentru cum se exprimă şi ce transmite prin culori, ai schiţa şi tu un desen pe care nu-l consideri a fi ceva special şi acel pictor îţi laudă schiţa şi o numeşte tablou. Aşa simt eu acum. Vă mulţumesc din suflet!
              Aşa e! Dumnezeu e peste tot, e deasupra a tot. Şi nu, nu cred că sfinţii ţin numai de istorie. Când am scris finalul, m-am referit la noi, oamenii ca mine şi ca cei din jurul meu. Simt că am ratat şansa asta prin fiecare zi în care nu am ştiut să fim atât de aproape de Sfinţenie precum poate ar trebui. Asta am vrut să spun 🙂

              Apreciază

  5. Mai bine o minciuna frumoasa decat un adevar urat, care ne poate transforma in monstri.

    Apreciat de 2 persoane

  6. rofstef zice:

    Cred că povestea a spus totul !
    Totuși eu din punctul meu de vedere nu este minciună faptul că vrei să protejezi pe cineva de cineva..
    Poate fi chiar și adevărul folosit ca să trădezi pe cineva, sau să deconspiri ceva, sau să divulgi anumite secrete strict interzise..
    Îmi trece in minte o poveste reala din al doilea razboi mondial când o femeie germană a scăpat de la moarte câțiva zeci de copii pe care ia ascuns intr-un loc secret și a „mințit” pe naziști că nu sunt copii in casa aceea.. Deci, chiar și adevărul ucide când se află sub lupa fărădelegii..
    O Seară Frumoasă !!!

    Apreciat de 3 persoane

    • Excelent spus, Ştef. Soţia îngrijitorului de la Zoo? De filmul ăla zici? Şi ăla e după o poveste reală. Şi dacă nu e ăla, şi aici la fel a fost. Au fost salvate nu mai ştiu câte vieţi, ascunse de nazişti. Poate chiar sute, dar mi-e teamă să nu exagerez.
      Deci da, unele minciuni sau omiteri ale adevărului pot chiar salva.
      Mulţumesc!
      Seară frumoasă îţi doresc!

      Apreciat de 1 persoană

      • rofstef zice:

        Multumesc !
        Nu, nu am văzut filmul despre care spuneai, l,am bifat și dacă îl găsesc undeva o să mă uit..
        Nu-mi mai amintesc, dar cândva am citit despre acea întâmplare..
        Din păcate cele mai multe trădări au fost făcute pe baza adevărului, pentru că în spatele acelei afurisite de „minciună” a stat un trădător care sa folosit de un afurisit de „adevăr” intr-un moment de răscruce, în care mai bine ar fi fost să-şi înghită limba..
        Da, a fost bună provocarea ta, uite că așa putem trage învățăminte..

        Apreciază

  7. o minciuna spusa cu naivitate e mai dulce decat orice adevar. o minciuna grea si amara te prabuseste. si apoi, stim si putem sa iertam.

    Apreciază

  8. Iosif zice:

    Mintea imatura, involuata, neformata, neantrenata, necalita în lupta cu sentimentala, sensibila, doritoarea, pofticiasa, înselatoare si mincinoasa inima, needucata, neformata, neînvatata ,neobisnuita cu Adevarul Absolut, de la începuturile primelor ei batai la venirea în aceasta realitate bio-fizica va fi atrasa de ceea ce i se va parea frumos, aspectuos, placut, gustos, folositor, dorind cu atât mai mult acel lucru, cu cât legea naturala a constiintei se va împotrivi mai mult, astfel producându-se la nivelul sufletesc o lupta (conflict intern) între sentimente si ratiune, care va genera stari de disconfort si/sau insatisfactie a EGO-ului, nemultumire de sine, stari care se vor reflecta în exterior, asupra celor din jur determinând o reactie în lant de slabiciuni, înselaciuni, ipocrizie, tradari si minciuni din ce în ce mai mari, care vor distruge în final aceasta superba capodopera paradoxala universala vie, rational-sentimentala duala, numit OM.
    “Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat deci din rodul lui şi a mâncat; a dat şi bărbatului ei, care era lângă ea, şi bărbatul a mâncat şi el.”
    O seara si o saptamâna binecuvântata cu liniste, bucurie si pace în Suflet, draga Potecuta !

    Apreciat de 2 persoane

  9. illusion zice:

    Greu de zis. Uneori nu se pare că o minciună nevinovată e singura soluție, dar uităm esențialul: minciuna, oricum ar fi ea, are picioare scurte… adevăr o prinde mereu din urmă 🙂

    Apreciat de 2 persoane

  10. Diana zice:

    De cate ori ma „izbeste” aceasta intrebare instinctul este sa spun: „nu exista minciuni necesare”, si-apoi imi vin in minte fel si fel de situatii… Cum ar fi situatia fratilor. Consider ca fratele care a ascuns uratul adevar a fost extraordinar de puternic – spunand adevarul atunci ar fi riscat (zic eu) sa-si piarda fratele definitiv, mintea acestuia nereusind, in circumstantele date, sa intelega uraciunea acelei vieti pe care a uitat-o. Si apoi, poate ca – fara intentie – si-a facut si lui un bine, ajungand sa se autosugestioneze ca a avut o copilarie normala.
    Si iata cum ajung la concluzia ca exista minciuni necesare. 🙂 Daca minciuna e un pacat, orice ar fi, ne asumam acest pacat cand vrem sa protejam pe cineva. Parerea mea. 🙂

    Saptamana minunata iti doresc, Potecuta!

    P.S. Am vazut filmul „Sotia ingrijitorului de la zoo” – mi-a placut extraordinar de mult! Stiind ca astfel de oameni au existat (si exista!) stiu sigur ca lumea nu va pieri. 🙂

    Apreciat de 1 persoană

    • Exact asta e, Diana! Că el a vrut să-şi protejeze fratele şi a ajuns să creadă şi el. Şi asta l-a ajutat să meargă înainte. Şi de aia a refuzat constant să-i ofere fratelui explicaţii după ce acesta a aflat adevărul. El a îngropat tot acel trecut şi peste el a pus povestea unei copilării normale. Şi nu mai putea ajunge la acel adevăr care l-ar fi pierdut şi pe el, şi pe fratele lui.
      Abia la 54 de ani a putut spune deşi cred că nici atunci nu a spus tot.
      Deci da, şi eu cred că făcând asta să-i protejezi pe alţii, nu eşti de condamnat. Zic şi eu.

      E superb filmul, da! Şi ce frumos spui! Cu astfel de oameni… mai avem şanse multe! 😉
      Mulţumesc, Diana! O zi bună îţi doresc!

      Apreciat de 1 persoană

  11. Floare de mai zice:

    Offf….greu subiect.Realitatea pe care i-a oferit-o personajului pierderea memoriei era mai uşoară decât adevărul abuzului de care(din fericire ?)nu-şi mai aminteşte.Iar faptul că fratele lui a păstrat aparențele unei vieți normale…nu ştim cât ar fi de judecat…poate a”evadat”chiar şi el din peisajul dureros de dinainte de necazul fratelui său…Şi o minciună menită să protejeze…sigur,e tot minciună,dar poți să frângi suflete doar de dragul adevărului ?.Greu de spus.Unui om bolnav grav,care mai are puțin de trăit poți să îi spui”o să mori”doar ca să ții cu adevărul ?.Nu preferi să mai minți puțin,ca să nu-i faci şi mai rău în ultimele clipe ?.Uite,mătuşii mele i-au spus doctorii că degeaba o mai poartă pe bunica mea,mama ei,la spitale,că nu mai trăieşte mult,că a făcut complicații după operație şi nu mai au ce să-i facă.Şi aşa,sigur că nu i-a putut spune bunicii mele,ar fi murit de frică înainte,şi aşa nici cu inima nu stătea bine,oare trebuia adevărul sau a fost mai ok”minciuna”?.Greu de spus…E o problemă cu două fețe.Ce să alegi ?.O minciună”necesară”care paradoxal poate ajuta sau un adevăr crunt,care ar durea ?.Conştiința e pusă la grea încercare în astfel de cazuri….

    Apreciat de 1 persoană

    • E drept, e dificil. Şi sunt foarte multe nuanţe şi cazuri care diferă foarte mult între ele. Cum spui şi tu, e vorba de conştiinţă. Care roade în multe situaţii şi mereu există un „dar dacă” sau „ce-ar fi fost dacă”. Cred că doar atunci, pe moment, impulsul îţi dictează ce să faci.
      Da, aici, cred că adevărul l-ar fi pierdut de tot pe acel tânăr. Să nu-ţi aminteşti nimic, să nu ştii cine eşti şi să afli că mama ta e un pericol pentru tine şi că nu eşti în siguranţă în casa ta pe care abia ai cunoscut-o, poate fi ucigător.
      Îţi mulţumesc, Floare de mai!

      Apreciază

  12. ina02s zice:

    Iar o provocare grea. Situatia descrisa este exceptionala, iar modul de a judeca situatia trebuie sa fie la fel. Nu putem judeca, uneori, cu aceeasi masura, totul. Fratele si-a salvat fratele, asta-i punctul meu de vedere. Legatura lor este deasupra intelegerii noastre.
    Altfel, sunt si minciuni bune si rele. E de preferat sa uzitam cat mai putin de ele. Ma pun in locul celui mintit si stiu ca as reacationa urat.
    Unele situatii ca cea descrisa in razboi, sau in diverse boli sau … in cine stie ce necazuri, poti minti, dar cu multa atentie.
    Intotdeauna adevarul se afla si va trebui cineva sa-si asume minciuna si efectele ei. 😀

    Apreciat de 1 persoană

    • Ina, ştii la ce mă gândeam? Ai văzut La vita e bella? Oare când copilul ăla va creşte şi va înţelege totul, îşi va condamna tatăl că l-a minţit? Oare tatăl chiar îşi minţea atunci copilul sau îi salva copilăria şi implicit pe el?
      Noi ne condamnăm părinţii că ne-au minţit cu Moş Crăciun? Da, poate ne-am simţit minţiţi când am aflat. Dar cum rămâne cu magia aia care nu poate fi comparată cu nimic şi care ne-a făcut copilăria mai plină de farmec decât dacă am fi ştiut că nu există şi că ei cumpără cadouri?
      Cam despre asta cred că a fost vorba. Cum foarte bine ai spus, fratele şi-a salvat fratele. Şi cred că a ales bine. Cred…
      Îţi mulţumesc mult! O zi frumoasă îţi doresc!

      Apreciat de 2 persoane

      • ina02s zice:

        Cum ziceam sunt situatii si situatii. Eu inca cred in Mos Craciun si ma supara orice adaugire sau fapt ce-mi spulbera visul. 🙂
        Nu ma deranjeaza diversitatea, altii pot sa n-o faca, dar cred ca lumea lor e mai saraca, cred eu. Dar cine-s eu??? … etc 🙂

        Apreciază

  13. Roxana Negut zice:

    Si eu sunt de acord cu minciunile albe. Ele pot salva viata cuiva, la momentul respectiv. Si vorbesc din experiență personală. As da cateva exemple triste dar reale: Cum sa-i spui cuiva ca are cancer in stare terminala si mai are foarte putin de trait? Mai bine ascunzi adevarul frumos si il ajuti sa lupte si sa se bucure de ultimele momente de viata. Pe ynii oameni pur si simplu, adevarul crud ii poate darama si ii poate transforma in niste epave. Sa nu mai spun ca un adevar crud spus intr-o situatie dramatică poate creste riscul sinuciderii. Asa ca nu pledez neaparat pentru minciuna ci pledez pentru apararea sufletului si mintii de niste drame implacabile ale destinului. Multumesc pentru recomandarea de film draga Potecuta! Te îmbrățișez cu mare drag!🤗😘

    Apreciat de 1 persoană

  14. Floare de mai zice:

    Roxana Negut,exact asta spun si eu,nu poți spune cuiva bolnav grav ca o sa moara,cum sa faci asta ?.E necesar sa”minti”,pentru a salva măcar aparentele.Tot din propria experiență vorbesc.

    Apreciat de 2 persoane

  15. ecoarta zice:

    Aș vrea să spun multe, dar o să încerc să adun puțin ce vreau să spun! Primul lucru pe care îl spun este că nu există om pe suprafața Pământului care să nu fi mințit. Eu am mințit persoane dragi mie, am mințit inventând povești ca să nu frâng inimi, am ascuns adevăruri…sunt groaznică!??? Probabil, dar atunci când am recurs la minciună, era singura modalitate de a nu provoca înc-o tragedie! Am mințit în situații limită de viață și moarte; am mințit ca să evit deziluzii…Dacă e păcat, atunci doar eu voi suporta consecințele dincolo; aici am trecut razant pe lângă dureri, dezamăgiri doar ocolind adevărul…
    Și cu multă sinceritate, să-ți fie mereu bine și frumos în viață!

    Apreciat de 1 persoană

    • Este exact pe sufletul meu acest comentariu! E atâta sinceritate şi suflet şi omenie-n el, încât nu pot decât să îţi mulţumesc pentru asta!
      Aşa-i, Aura! Îi lăsăm aici pe cei care se văd sfinţi să ne judece şi noi ne vedem de viaţă până când vom plăti, dacă va trebui să plătim, pentru încercarea de a-i proteja pe alţii. Sau chiar pe noi, de ce nu?
      Te îmbrăţişez, draga mea! Numai bine îţi doresc şi eu!

      Apreciat de 2 persoane

  16. Mi-e ciudă pe filmele de pe netflix, pentru că încă nu-l prind și aud mereu de unele filme bune. Eu rămân, deocamdată, cu HBO GO, pe care-l urmăresc prin telefon.
    În ceea ce privește tema filmului, cred că aș putea-o compara, la o scară mai mică, cu aceea în care doi bolnavi sunt internați în același salon al unui spital. Cred că au citit-o mulți, dar o rezum pentru cei care nu o știu. Unul dintre ei nu se poate mișca din pat și îl roagă pe cel de lângă geam să-i descrie ce vede el afară. Acesta îi povestește tot felul de minunății, cu natura înfloritoare, peisaje frumoase și animale jucăușe. Doar că, după un timp, colegul de lângă geam moare. În schimb, cel rămas singur se simte mai bine și se mută în patul rămas liber. Când se uită pentru prima oară pe fereastră, vede că de partea cealaltă nu era decât un zid înalt.
    Eu consider că în acest caz, ca și în cel din filmul văzut de tine, minciuna a făcut bine celor mințiți, făcându-le viața frumoasă, atâta cât a durat. Putea să țină până la moarte, dacă nu interveneau unele întâmplări.

    Apreciază

    • Petru, şi Netflix e tot ca HBO GO, cu cont făcut online, e o platformă, nu un program TV. Numai că e mult mai scump abonamentul, nu prea cred că merită să-l faci singur. Eventual, făcut cu alţii şi plătit la comun, fiecare cu ale lui, că pot fi multe conturi pe acelaşi nume şi nu se încurcă unii pe alţii. Că şi la hbo go pot intra mai mulţi, nu mai ştiu câţi, de pe acelaşi cont şi chiar pot vedea în acelaşi timp filme.
      Excelent exemplul tău!! Da, fix despre asta e vorba. Despre a-i crea celuilalt o lume, nu fantastică, ci una normală din care-şi poate lua puterea de se ridica de jos. Asta nu cred că e minciună. Sau nu una care să fie de condamnat.
      Îţi mulţumesc mult! O zi frumoasă îţi doresc!

      Apreciat de 1 persoană

  17. Ana G. zice:

    Off topic, nu înțeleg de ce nu mai primesc deloc notificări despre postările tale. De mai mult timp.

    Apreciază

  18. Irina zice:

    Eu nu pot tolera minciuna, oricât de nevinovată ar părea. Nu pot să spun că nu am mințit niciodată, ar fi absurd, toți mințim, dar asta nu înseamnă că e și bine. Nu îmi plac nici măcar surprizele „plăcute” sau farsele, mă supăr teribil, tot mințită mă simt. Cât despre cazurile de boală gravă ce ar trebui ascunsă, mi se pare cea mai mare cruzime posibilă. Acel om are dreptul să știe în ce situație este, cât mai are de trăit. Nu e un copil sau o păpușă neștiutoare. Am fost într-o astfel de situație și era crunt sa îi vad cum încearcă să mă mintă frumos. Acum depinde și cât de perspicace sau informat ești. Eu nu puteam să nu fac cercetări pe cont propriu, din moment ce rezultatele analizelor le aveam. Un astfel de medic nu face decât să piardă încrederea pacientului. Prefer un medic direct și obiectiv unuia „milos”.

    Apreciază

    • Situaţiile astea de boală gravă depind de la caz la caz, de la psihic la psihic. Sunt oameni care mor de supărare, „de inimă rea” cum se spune-n popor, înainte de vreme când află. Cred că numai un psiholog poate fi îndreptăţit să decidă asta. Nu ştiu dacă poate fi o regulă. Să-i spui unui om că moare în câteva luni, poate fi condamnarea şi-n câteva zile se stinge. Ţine de psihic, nu mai poate fi vorba de niciun fel de morală aici. Cu atât mai puţin de „păcat” cum ar spune unii.
      De aia m-am axat pe film, nu am vorbit la modul general. Că sunt situaţii în care dacă nu ai fost, nu te poţi pune. Şi e imposibil de ajuns la o concluzie. Şi e oricum extrem de delicată problema asta cu bolile grave.
      Fiecare e construit altfel, nu poate exista aşa da, aşa nu, în cazul ăsta. Şi toţi au dreptate, chiar dacă spun chestii opuse. Că e fiecare cu dreptatea lui, în funcţie de extrem de mulţi factori.
      Îţi mulţumesc, Irina! O zi bună îţi doresc!

      Apreciat de 1 persoană

  19. Adevărul….
    Există adevărul curat?
    Pornind de la film, orice părinte care povesteşte copiilor despre bunici aminteşte şi momentele în care ei nu au fost perfecţi? Toate momentele.
    Un adevăr omis nu este tot o minciună ?
    Tu îţi aminteşti despre bunici şi părţile lor umbroase?
    Dar…
    Ca esenţă..
    Minciuna distruge suflete.

    Apreciază

  20. doareu57 zice:

    Un subiect greoi, dar care eflectă într-o oarecare măsură realitatea. Minciuna uneori este o oglindă cu două fețe, iar adevărul o sabie cu două tăișuri. Fiecare le percepe diferit. Eu sunt genul de om care preferă un adevăr dureros (căruia îi voi face față) decât o minciună frumoasă. Mai bine mă lovești acum, decât să mă lași să visez. Îmi plac provocările deci iau orice adevăr dureros ca o provocare căreia trebuie să îi fac față.
    Cred că putem discuta pe tema asta ore în șir și totuși să nu ajungem la aceleași puncte comune. Din nou dpun: fiecare percepe diferit situațiile. 🙂

    Apreciat de 1 persoană

  21. fosile zice:

    Se poate să fii în situaţia de a ajuta pe cineva doar cu o minciună.Să n-o faci?
    Sau, cum aş putea să fiu sincer şi să-i spun unei femei…nu prea frumoasă, că eşti urîtă ca dracu.De cîte ori te văd sar în sus ca Fantozzi cînd îşi vede fiica?…
    Mă doare gura să fac un compliment?Chiar dacă s-ar putea să fie minciună?

    Apreciat de 1 persoană

    • Absolut corect şi absolut de acord!
      Nouă, pardon mie (să nu le supăr pe fetele care nu-s aşa) îmi cam place să fiu minţită frumos. Mă rog, la întrebarea „ţi se pare că m-am îngrăşat?” sunt două variante de răspuns: deloc şi nu, dragă, ce te-a apucat? Orice alt răspuns duce la explozii nucleare 😀 😀
      Vă mulţumesc!

      Apreciat de 1 persoană

  22. ane zice:

    Da, există minciuni necesare! Părerea mea.

    Apreciat de 1 persoană

  23. ane zice:

    …care nu afectează pe nimeni

    Apreciat de 1 persoană

  24. adrianport zice:

    Daca ma uit in jur vad atatia oameni traind in propriile lor „minciuni necesare” incat daca am reusi sa le blocam cumva lumea ar lua-o complet razna. Nu dezvolt mai mult ca mi-e sa nu mi le dezvelesc prea tare pe-ale mele…

    Apreciază

  25. Nu știu, Potecut, e atât de mult de discutat pe tema asta. Ca prefer adevărul în locul unei minciuni, oricât de frumoasa ar fi ea, este un răspuns corect dar puțintel ipocrit. Toți am mințit la un moment dat, sa protejam sau sa ne protejam, nici nu cred ca are importanta. Dar am făcut-o fără sa ne gândim prea mult la moralitatea acestui lucru. Și nu pot sa nu ma gândesc la faptul ca mama, care intotdeauna ne-a învățat sa nu mințim, când am crescut suficient sa putem înțelege ne-a mai spus ca uneori sunt și minciuni necesare. Și cred ca cele prin omisiune intra în aceasta categorie
    Nu îmi pot închipui o viață bazata doar pe minciuni mai mult sau mai puțin nevinovate, dar nu cred nici ca alternativa, în care doar de dragul adevărului și a unor principii poți mutila un suflet este o opțiune. Asa ca, nu știu dacă la întrebarea ta răspunsul poate fi unul simplu, da sau nu…

    Apreciază

    • Ştiu că e imposibil de răspuns cu da sau nu. Pentru că există atât de multe nuanţe şi atât de multe variante care diferă de la caz la caz. Dar tu ai sintetizat perfect şi ai expus ambele părţi atât de bine, încât nu mai am ce adăuga în afară de un mulţumesc mult, mult!
      Te îmbrăţişez cu drag!

      Apreciat de 1 persoană

  26. Ana May zice:

    Acum câțiva ani cineva apropiat venea cu o expresie nouă pentru mine: „minciuna convențională”.
    Nu am acceptat ideea nici atunci, nici acum. Există formulări delicate, politicoase, de bun-simț pentru orice adevăr.
    Cred însă că mai este un aspect și mai adânc : fiecare vede din unghiul și interesul său adevarul, așa cum vrea, cum poate și cum îi convine.
    Profund subiect și extrem de provocator!
    😘🌹

    Apreciază

  27. Ce pot zice?…Minciuna tot minciună rămâne…Nimeni nu vrea să fie mințit.
    Bine te-am regăsit Potecutze!

    Apreciază

  28. qwykx zice:

    Frumoasa ta dilema, m-a atras. Eu cred ca adevarul e ca o flacara incandescenta. E greu de privit, e si mai greu de pastrat, dar cel mai greu e sa-l dai mai departe, fiindca poate rani, poate arde. Atat pe cel care-l da, cat si pe cel care-l primeste. De-aceea Iisus il spunea intotdeauna in pilde, pentru a nu rani cu el, pentru a nu-l risipi, (un adevar spus brutal e respins uneori din instinct de aparare, sau fiindca ai crezut mult timp o minciuna pentru care e nevoie iar de timp de autoconvingere) si pentru a-si indeplini menirea, de a atinge constiinta si inima. Altfel adevarurile grele nu pot fi primite sau intelese. Ori lumina e menita sa lumineze fara sa arda, fiindca ea e viata.
    Un copil merita o poveste despre adevar mai inainte de a primi un adevar crunt. Traumatismul emotional il poate impiedica mai tarziu sa nu si-l mai doreasca.

    Apreciat de 1 persoană

    • Ca o pildă e şi comentariul tău. E blând şi e frumos şi plin de sens.
      Da, e foarte adevărat că unul brutal, spus direct, ar putea arde şi l-ar putea face pe cel care-l primeşte să se ascundă, să-l refuze, să-l respingă, să-l facă să se ferească de el în orice situaţie.
      Cred că, aşa cum ai spus tot tu, iubirea ne face să ştim cum să acţionăm. Mai ales dacă e vorba de o persoană care cumva ar trebui menajată.
      Mulţumesc încă o dată!

      Apreciază

  29. qwykx zice:

    * sa si-l doreasca

    Apreciază

  30. Din când în când ne provoci cu câte o întrebare existenţială, iar întrebarea de astăzi este dacă omisiunea unei părţi de adevăr este în beneficiul cuiva. Eu zic că nu. În cazul filmului, pentru fratele amnezic omisiunea îi schimbă percepția realității, făcându-l vulnerabil și lăsându-l complet nepregătit. Pentru fratele geamăn prezintă pericolul pierderii încrederii în momentul aflării adevărului. N-am văzut filmul documentar, dar consider că poţi încerca să spui adevărul gradual pentru a proteja pe cineva, dar nu-l poţi ascunde.

    Apreciază

    • Nu ştiu în alte cazuri. Poate exista şi acea problemă a vulnerabilităţii. Aici, caz real fiind, se pare că în anii în care el se acomoda cu o lume total nouă, a fost de bine. Că acasă se simţea în siguranţă. Şi nu mai era cazul de abuz deci nu e ca şi cum ai minţi pe cineva că un tigru e blând şi-l poţi aduce în faţa pericolului prin asta. Deci se pare că a fost bine. Că durerea de după aflarea adevărului a fost imensă, e de înţeles. Dar dacă ar fi aflat atunci, când nu ştia nimic din ce era în jurul lui, foarte posibil să îl fi pierdut definitiv. Că n-ar fi putut trăi aşa. Deci aici, punctual, asta a fost salvarea lui. Şi de aia spun că nu cred că fratele e de condamnat. A vrut să-l salveze. Şi asta e mai moral decât orice dogmă posibilă. Zic şi eu.
      Mulţumesc mult, Constanţa dragă!

      Apreciat de 1 persoană

  31. qwykx zice:

    Mi-am adus aminte de un film vechi, de fapt, ultimele scene si mesajul lui, e izbitor de asemanator cu cel al lui Petru, dar sfarsitul e altul.
    O fata zace bolnava la pat. Din camera ei, de-acasa, privind pe fereastra vede o iedera care se intinde pe zidul din fata. Venise toamna. Ingrijitorul curtii sau nu mai stiu, cineva apropiat ei, care tinea foarte mult la ea, aflase ca fata spusese ca atunci cand iederei ii va cadea ultima frunza, va muri. El venea din cand in cand la ea si purtau dialoguri care-o incurajau. Totusi pe masura ce iedera se scutura starea fetei se agrava. Iedera ajunsese si la ultima frunza. Atunci ingrijitorul care era cam pilit si vazuse iedera dezgolita, se framanta ce sa faca si in timp ce fata dormea s-a suit pe-o scara si a pictat o frunza pe perete, dar fiind beat a cazut si a murit. Vremea se inrautatise si desi fata se trezea mereu dimineata privind cu teama spre freastra, gasea frunza mereu neclintita din loc si prindea puteri, pana cand ajunsese sa se insanatoseasca. Si mi se pare ca asta e si finalul filmului.
    Acum ma intreb, pana la urma, care e mai mare intre ele, adevarul sau iubirea?

    Apreciază

    • Impresionat tot ce ai spus. Şi filmul, şi concluzia. Nu-ţi aminteşti numele filmului? Aş vrea să îl văd.
      Cred că vindecarea cuiva sau măcar diminuarea durerilor ar putea depinde de puterea dată de ceilalţi. Şi atunci da, e iubire dincolo de toate…
      Îţi mulţumesc tare mult, m-a impresionat mult!
      O zi bună îţi doresc!

      Apreciază

      • Povestea originală e „The last leaf” scrisă de O. Henry.
        Una dintre ecranizări e Lootera (2013), producţie indiană.

        Apreciază

        • 😯
          Îţi mulţumesc foarte mult! Pentru răspuns. Şi pentru revenirea aici.
          Voi căuta filmul, chiar vreau să îl văd.
          Cu scuze, comentariul a intrat în spam fără să fi făcut ceva. 🙄
          O zi cu bine îţi doresc, Drugwash!

          Apreciază

          • Pentru puţin. Şi nu e nevoie de scuze – ştiu mult prea bine cum (nu) funcţionează comunicarea online în ultima vreme, de aceea o evit pe cît posibil. Să zicem că acum a fost o slăbiciune de moment fiindcă ştiam filmul, îl văzusem. Totuşi poate există ecranizări mai bune ale poveştii originale, nu te opri neapărat la cea menţionată de mine.
            Sara bună!

            Apreciază

            • Am găsit filmul, e programat de văzut duminică. Şi am mai găsit trei ecranizări, short-film. Dar film-film pe ăsta îl voi vedea. 😉
              Mda, ştiu ce zici cu online-ul ăsta. Şi ai dreptate…
              O zi bună îţi doresc, Drugwash!

              Apreciază

  32. Ileana zice:

    Da, există minciuni necesare.
    Eu lucrez cu oamenii bolnavi, cu mari probleme de sănătate, sunt nevoită să mint pentru a le aduce zâmbet și a lungi viața. Sunt minciuni necesare, nevinovate. Uneori, chiar și pe cei de lângă mine am fost nevoită să mint pentru binele lor, apoi după ce a trecut, le-am spus adevărul. Acum… depinde și de minciună nu? 😉 Vise dulci draga mea !!!😘😴🌹🌹🌹 Eu sunt dura de noapte 😃

    Apreciază

    • Este extrem de important acest punct de vedere, Ileana dragă! Mai ales că eşti acolo, între ei, şi înţelegi foarte bine mecanismul. Îţi mulţumesc mult, mult!
      Deja a trecut tura aşa că îţi doresc odihnă plăcută şi numai bine! Te pup!

      Apreciat de 1 persoană

  33. Alex zice:

    Sărut mâna, dragă Potecuță și felicitări pentru aceste subiecte faine pe care le abordezi aici. Adevărate „provocări”, prin care mai ieșim din rutina zilnică și ne gândim la tot felul de situații și probleme din lumea asta în care trăim.
    Tema aceasta… foarte grea. Oricât de radicali și fermi am fi, viața este mult mai compleză decât am vrea noi să credem că este numai alb și negru. Mai sunt și alte nuanțe, culori… Și situații în care nu poți fi atât de categoric, pe cât declamăm noi cu fermitate… uneori… Sunt și situații în care mințim „de nevoie” sau măcar omitem să spunem adevărul în față.
    Mi-a plăcut mult că ai amintit de superbul film „La vita e bella”, un film cutremurător, care m-a zdruncinat profund atunci când l-am văzut. Acel tată a rămas pentru copilul său un erou, cel mai minunat tată de pe pământ. Și cine nu ar vrea să rămână așa în sufetul copilului său? De fapt, el nu și-a mințit copilul, ci i-a insuflat cele mai frumoase gânduri și sentimente, într-o lume atât de deformată de ură și răutate, cum era în vremea războiului… O lume plină de minciună, cum știu adulții să o facă, din păcate…
    Îți doresc numai bine și zile cât mai senine și vesele! 🙂

    Apreciază

    • Îţi mulţumesc foarte mult, Alex! Tu mereu ai cuvinte calde şi deosebite şi reuşeşti să faci omul să se simtă bine.
      Ai dreptate, viaţa e mult mai complexă şi mai complicată şi fiecare situaţie diferă şi fiecare om diferă şi nu prea se poate trage o concluzie clară, există nuanţe multe şi emoţii şi mai multe.
      Cred că voi revedea filmul, acum tu mi-ai făcut poftă de el vorbind atât de frumos despre el.
      Mulţumesc încă o dată!
      Îţi doresc o zi frumoasă şi numai bine!

      Apreciat de 1 persoană

  34. qwykx zice:

    Nu-mi mai aduceam aminte, stiam doar ca e dupa o povestire de O. Henry. Da asa este, il vazusem
    in copilarie, dar era alb negru, l- am cautat si am gasit, e neaccesibil, e facut in 1952. Cu Anne Baxter, care parea cea mai apropiata ecranizare de proza lui O. Henry, frumoasa, pe care cu ocazia asta am ascultat-o aici : https://youtu.be/AJBTNIIbgMU,
    Mai sunt alte doua variante color mai noi. Penultima cred ca e mai buna.
    Acum imi vine sa rad de memoria mea, cum a exclus-o ea draguta complet pe Johnsy si i-a atribuit calitatile si rolul ei batranului cel uracios pe care l-a scutit si de toate epitetele rele, l-a ”pedepsit” insa transformandu-l intr-un ”ingrijitor al curtii” si un betiv, nu ca n-ar fi pilit si el cate ceva :-))) Ce-o fi fost in capul meu pe-atunci?

    Apreciază

    • Am căutat filmul spus de Drugwash, apoi am ajuns cumva şi la ecranizările de care spui şi le-am văzut pe cele două
      Şi nu-ţi face probleme, ni se întâmplă tuturor să facem confuzii şi să amestecăm personaje sau situaţii.
      Îţi mulţumesc încă o dată mult!

      Apreciază

  35. Minciuna… un subiect delicat care poate fi dezbatut la infinit. Eu nu mint prea mult. Am si uitat cand am spus una ultima oara. Am si copii si incerc sa ii invat sa isi asume faptele si sa nu le aacunda. Dar sunt om si nu o sa fiu niciodata usa de biserica. S-a intamplat sa mint ca era necesar. Poate as mai minti si acum daca nu as gasi alta varianta. Dar am grija. Minciuna nu e ceva de toata ziua. Nu ne face mai grozavi in fata altora, dar uneori ne ajută…

    Apreciază

    • Mi-am amintit acum, parcă am citit undeva sau am auzit, nu mai ştiu, că cea mai mare minciună e „eu nu mint niciodată” 🙂
      Şi nu, nu mă refer la afirmaţia ta cu „eu nu mint prea mult”, din contră, faptul că ai subliniat că eşti om şi nu vei fi niciodată uşă de biserică mi-a amintit de asta şi tare mult apreciez afirmaţia ta. Păcătuim spunând că noi nu păcătuim. Şi tot aşa. Sigur că suntem oameni şi nu putem fi fără de pată. Dar sunt puţini cei care şi recunosc asta.
      Deci da, oameni suntem şi poate uneori minţim inconştient.
      Sigur, ai perfectă dreptate şi la modul cel mai serios, e foarte delicat cu copiii. Da, ei trebuie învăţaţi să spună adevărul, spunându-le adevărul. Să îşi asume faptele, cum ai spus. Ei au nevoie să înveţe asta. Numai că la vârsta lor e vorba doar de fapte. Crescând, intervin probleme ca cele din exemplul postării sau cum au dat unii dintre cei care au comentat. Probleme din şi de viaţă care au nuanţe.
      Şi ce frumos ai spus! Minciuna nu ne face mai grozavi. Aşa e! 😉
      Îţi mulţumesc mult! O zi frumoasă îţi doresc!

      Apreciază

  36. psi zice:

    adevărul este că toți ne mințim mai mult sau mai puțin pe noi înșine, toți ne construim povești care ne bandajează într-un fel sau altul, distorsionând realitatea. sună ciudat? poate că da… dar așa este. realitatea nu este neapărat ceea ce vezi, ci ceea ce crezi. 😉
    și am să îți dau un exemplu: de curând, la un curs, am descoperit pe nepregătite o fantomă din trecutul meu, am descoperit ceea ce este dincolo de minciunile pe care mi le tot spuneam despre copilărie și despre … mama. și nu a fost deloc ușor să văd ce am văzut, o imagine care nu se potrivea deloc cu ceea ce construisem eu și în care îmi pusesem absolut toată credința.
    dar astăzi sper că sunt un om mai bun și datorită acestei experiențe.

    Apreciază

    • Psi, ca de obicei, ai pus esenţă multă în comentariul tău. Uite că nu m-am gândit la aspectul ăsta aici şi e cel mai important de fapt. Ăsta în care noi ne minţim pe noi. Şi da, o facem. Poate mai mult decât putem sau vrem să credem.
      Şi e extrem de important ce ai spus în ceea ce priveşte realitatea! De gândit şi analizat.
      Off! Cred că-s foarte necesare întâlnirile astea cu trecutul, aşa cum a fost, nedeformat. Cred…
      Mulţumesc mult, Psi!

      Apreciat de 1 persoană

  37. iurieganea zice:

    Minciuna e un păcat doar atunci când vrei să-ți salvezi egoismul personal sau în avantajul propriu.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s