Căutând poezia

Cauţi puţină poezie
în timp ce priveşti pe geam şi vezi cum fulgii
vopsesc în alb ce-a fost până aseară
gri şi negru şi murdar, mai ales murdar,
şi ţi se pare că o găseşti,
începe să prindă contur în mintea ta,
chiar dacă îţi spui că-i prea devreme
şi totuşi e mai bine să fie prea devreme
decât mult prea târziu
şi uite poezia!, îţi spui,
dar îţi dai seama că e ud şi e frig şi e noapte
şi-n noapte şi-n frig şi-n ud
nu e loc de poezie.

Apoi ieşi afară
să cauţi poezia printre fulgi
sau printre bălţile de pe trotuar
şi îţi imaginezi că eşti la mare,
ştii că marea e poezie
şi e nesfârşit,
dor nesfârşit,
şi e iubire
şi e sărat
şi e răsărit
şi apus
şi-n toate astea
e poezie
cu vers alb
sau rimă împerecheată
sau încrucişată
şi uite poezia!, îţi spui
şi aproape că simţi briza
şi auzi valurile
sparte de vocea unui bărbat
care curăţă parbrizul
şi înjură
frigul
şi fulgii
şi parbrizul,
şi printre înjurături
nu e loc de poezie.

Şi pleci mai departe,
să cauţi poezia printre copacii
încărunţiţi peste noapte
şi îi vezi
şi îi simţi
şi le ştii înmărmurirea
şi uite poezia!, îţi spui,
dar o doamnă între două vârste
alunecă în faţa ta
şi e gata să cadă
şi se sperie
şi te sperii
şi ar vrea să înjure
trotuarul
şi fulgii
şi pe cei responsabili,
şi-n chestiuni despre spirit civic
nu e loc de poezie.

Şi mergi şi mai departe
şi vezi oameni ascunşi
sub umbrele,
după fulare
sau după gulere ridicate
şi-ţi spui că atunci când ninge,
oamenii se întorc la ei,
atunci sunt doar ei cu ei
şi uite poezia!, îţi spui,
dar apoi te gândeşti la cât de plină
e singurătatea lor,
atât de plină că nu mai e loc de nimic
deci în singurătatea oamenilor singuri
nu e loc de poezie.

Şi te gândeşti că azi nu vei găsi poezia,
că a nins prea devreme
şi-n prea devreme nu e loc de ea,
că până şi versul alb
sau rima împerecheată
sau încrucişată
au înmărmurit
şi au încărunţit
peste noapte
şi poate va trebui să aştepţi
înflorirea.
Şi în faţa ta,
în încă noapte,
apare un om mare ţinând de mână
un om mic,
atât de mic că abia ţine pasul lui mic
cu pasul omului mare.
Şi omul ăsta mic, aproape alergând,
ţine capul lui mic puţin pe spate
şi, cu limba scoasă,
încearcă să prindă fulgii
şi atunci când crede că a prins unul,
îndreaptă capul ca şi cum ar vrea să înghită
ninsoarea toată
şi râde
cu ochii,
cu gura
şi cu inima,
mai ales cu inima
şi uite poezia!, îţi spui
râzând
cu ochii
şi gura
şi inima,
mai ales cu inima
plină de poezie,
pentru că cea mai pură poezie
stă-n omul ăla mic
care vrea să înghită fulgii
în timp ce râde.

Foto