Luni în jurnal

Afară… se sfidează toate codurile şi avertismentele legate de aerul polar care se pare că nu a îndrăznit încă să perturbe minunea dezfrunzirii. Se joacă de-a licuricii frunzele abia căzute-n lumina ce-nvăluie aleile scăldate-n seninul ce pare că încearcă să-şi testeze limitele. Un joc de-a alba-neagra. Zi-noapte, cald-frig, lacrimă şi dor, frunză şi ram, desprins-resprins. Şi-n toate-i vorba despre viaţă.
Azi… am vrut să scriu scrisoare. Scrisoare din genul celor pe care le-am început nu demult. Am amânat. Şi azi. Am visat că am uitat adresa. O ştiam cândva. Trebuia să o aşez pe-un prag, dar alergam pe străzi străine şi nu ştiam unde trebuie să ajung. O femeie între două vârste m-a întrebat ce caut şi nu am ştiut să-i spun. Şi mi s-a făcut frică.

Ce fac eu acum? Cum ajung unde trebuie să ajung dacă nu mai ştiu adresa? Strada parcă avea nume de floare. Sau am asociat eu numele ei cu asta. Poate avea nume de domnitor. Nu, asta sigur nu. Dacă ar fi fost aşa, aş fi uitat-o mai demult. Şi mă neliniştea gândul ăsta. Că nu voi putea găsi strada al cărei nume îl uitasem. M-am trezit confuză. Dar nici aşa nu mi-am amintit numele străzii pe care o căutam în vis. Numai că, dincoace de vis, nu alerg cu scrisori în mână după străzi care par că se ascund de mine. Le las aici şi-şi găsesc singure cărările cu nume de flori sau de foşti domnitori. Sau cu nume de anotimpuri. Sau de stări.

Mă gândesc… să vă întreb în ce hal s-a ajuns, oameni buni şi dragi, dacă am ajuns să transmitem live, pe FB, înmormântări? Nu, sincer. Ştiu, eu sunt aia care nu înţelege şi se miră de orice. Dar acum chiar simt nevoia să mă revolt. Cum e posibil, dragilor, să dai din coate, să ajungi în faţă, să prinzi cel mai bun unghi, să pui pe FB tot-tot? Cum? Unde suntem şi spre ce ne îndreptăm?
Şi nu vorbesc de televiziuni. Pe astea, slavă Domnului, le-a lecuit CNA-ul de astfel de transmisiuni. Nu. Nici măcar de adolescenţi. Ce să vezi, de oameni în toată firea. Oameni cu şcoală şi cu ani destui în buletin.
Ce dovedim cu asta? La ce ajută asta? Cât mai călcăm pe suflete în numele unor likeuri?
Amar mi-e gustul şi amar mi-e gândul…
Vă rog să mă lămuriţi voi, eu nu am găsit nicio explicaţie.

Ascult… am ascultat Ioana Ignat – Nu mă uita. Şi ascultând, m-am gândit că sigur Ioana (care a scris versurile – aşa am înţeles) ştia de copacii fără de pădure cântaţi de Tatiana. Mi-e greu să cred că poate fi o aşa mare coincidenţă. Şi bine că ştia. Şi aşa am ajuns la Tatiana.

Foto