Calm, Feri!

Luni, ora 6. Alarma telefonului începe să sune strident. Ca şi cum n-ar fi fost suficient că era luni, mai era şi ora 6. Dimineaţă. Sau ca şi cum n-ar fi fost suficient că era ora 6 dimineaţă, mai era şi luni.
Îţi vin în minte toate neologismele auzite prin autobuz, dar te gândeşti că e prea devreme să le înşiri şi nici n-ai chef să pierzi timp preţios cu asta. Mai bine îl foloseşti dormind şi laşi lecţia de cultură civică în care-i explici alarmei că e de neam prost să sune la ora aia în creierii dimineţii. O amâni şi adormi la loc.
Luni, ora 6:05. Alarma telefonului începe să sune strident. Ca şi cum n-ar fi suficient că era ora care era şi mai era şi luni, alarma dă dovadă de lipsă totală de bun simţ, sunând la 5 minute după ce tocmai i-ai dat de înţeles că… nu acum. Adică, serios. Orice om sănătos la cap căruia tocmai i-ai respins un apel pricepe că nu poţi răspunde şi aşteaptă să-l suni tu. Sau revine el. Dar nu la 5 minute după. Dacă e urgent şi arde ceva, trimite un SMS. Dacă sună imediat înapoi, înseamnă că e… dar nici de asta n-ai timp, amâni iar şi adormi la loc.

Luni, ora 6:15, că treaba de mai sus s-a repetat. Deschizi ochii şi îi mulţumeşti alarmei că n-a ţinut cont de nicio regulă de bun simţ şi nu te-a lăsat să bifezi finalul de basm potrivit căruia a… dormit liniştită pân’ la… apelul disperat al şefului.

Şi în timp ce te pregăteşti pentru o zi sclipitoare, plină de roz şi iezi şi miei care zburdă fericiţi printre flori de câmp, îţi laşi zâmbetul de stradă să se lipească pe faţă, mai ceva ca un fond de ten de firmă, deschizi larg fereastra şi te bucuri că vezi iar soarele după nişte zile în care ai crezut că e cazul să-ţi refaci stocul de bomboane de pom. Ţopăi prin casă plină de entuziasm, îţi încarci sufletul cu început de vers, cu euforia unei zile care se anunţă plină de căldură şi de hohote de râs, că aşa trebuie să fie lunea, ca să fie aşa până duminică, potrivit vorbei populare.
În lift, încerci să-ţi aminteşti treaba aia cu „ieşi, copile cu părul bălai, afară şi râde la soare” şi nu mai ştii cum era şi te bucuri că nu dai bac-ul acum, şi îţi vine să cânţi ceva despre soare şi dimineţi cu ferestre deschise, şi faci trei paşi în afara blocului şi spui apăsat, poetic şi plin de sensibilitate: „mama mă-sii, ce frig e!” şi se duce naibii toată poezia şi dispar instant „bee”-urile şi „mee”- urile şi rozul şi, în general, dispare cam tot entuziasmul.

Ajungi la muncă, te arunci la cea mai groasă vestă, o iei pe tine, vezi că e roz şi ştiai că e roz, dar rozul nu te ajută de data asta, nu-ţi mai aduce înapoi nici mieii, nici iezii pierduţi odată cu ieşirea din bloc. Te apuci resemnat de muncă şi după ce te enervezi de două ori şi te calmezi de tot atâtea ori, afli că una dintre colege căreia i-ai preluat demult o parte din treabă are o afecţiune care o împiedică să facă o altă treabă şi ţi-o pasează ţie. Te duci la ea, îngrijorată, să vezi ce-a păţit, dar şi să discuţi mici detalii legate de noua ta îndatorire. Constaţi cu stupoare că e toată. Ea, colega, e toată. Adică e completă, nu-i lipseşte nimic. Inspiri adânc. O rogi să te anunţe când îşi revine, să nu te mai încurci cu treaba ei, să îţi vezi de a ta liniştită.

Răspunsul ei „ah, nu, că nu-mi mai revin, i-am spus şefului că eu nu mai fac asta” îţi blochează creierul. O parte ar vrea să râdă în hohote, alta ar vrea să plângă de mila ei, alta să plângă de mila ta, alta să dea cu pumnul în masă, alta să îi transmită că… toate neologismele alea de care ţi-ai amintit la insistenţele alarmei, înţelegând că tipa suferă de şmecherie, în rest n-are nimic. Dar nu eşti sigură că ai putea deţine un creier atât de mare încât să fie împărţit în atâtea părţi, aşa că alegi 15 secunde de nervi pe ea, pe tine că eşti bleagă, pe situaţie şi pe urmă alegi să râzi şi să râzi şi să râzi. Că doar e luni, încă dimineaţă. Şi trebuie să o ţii aşa toată săptămâna. Decât.
Şi te gândeşti să te pui în poziţie de yoga pentru contemplare, dar tu nu ştii nici măcar o poziţie de yoga şi iar râzi când îţi dai seama că nu ţi-ar sta chiar rău să te pui în cap, cu un picior după gât. S-ar asorta la fix poziţia asta cu vesta ta roz. Extrem de roz.

Referitor la titlu:

Un tip, pe o bancă în parc, zgâlţâia un cărucior din care se auzea plâns asurzitor de bebeluş.
Lângă bărbat, pe aceeaşi bancă, se aşează o doamnă.
Din 10 în 10 secunde, tipul spunea „calm, Feri!, calm, Feri!, calm, Feri!”, tot legănând căruciorul.
La un moment dat, doamna spune: credeţi că vă înţelege Feri dacă e atât de mic?
Domnul, fără să se uite la ea, răspunde: A, nu, nu el, eu sunt Feri. 😉

Foto