Calm, Feri!

Luni, ora 6. Alarma telefonului începe să sune strident. Ca şi cum n-ar fi fost suficient că era luni, mai era şi ora 6. Dimineaţă. Sau ca şi cum n-ar fi fost suficient că era ora 6 dimineaţă, mai era şi luni.
Îţi vin în minte toate neologismele auzite prin autobuz, dar te gândeşti că e prea devreme să le înşiri şi nici n-ai chef să pierzi timp preţios cu asta. Mai bine îl foloseşti dormind şi laşi lecţia de cultură civică în care-i explici alarmei că e de neam prost să sune la ora aia în creierii dimineţii. O amâni şi adormi la loc.
Luni, ora 6:05. Alarma telefonului începe să sune strident. Ca şi cum n-ar fi suficient că era ora care era şi mai era şi luni, alarma dă dovadă de lipsă totală de bun simţ, sunând la 5 minute după ce tocmai i-ai dat de înţeles că… nu acum. Adică, serios. Orice om sănătos la cap căruia tocmai i-ai respins un apel pricepe că nu poţi răspunde şi aşteaptă să-l suni tu. Sau revine el. Dar nu la 5 minute după. Dacă e urgent şi arde ceva, trimite un SMS. Dacă sună imediat înapoi, înseamnă că e… dar nici de asta n-ai timp, amâni iar şi adormi la loc.

Luni, ora 6:15, că treaba de mai sus s-a repetat. Deschizi ochii şi îi mulţumeşti alarmei că n-a ţinut cont de nicio regulă de bun simţ şi nu te-a lăsat să bifezi finalul de basm potrivit căruia a… dormit liniştită pân’ la… apelul disperat al şefului.

Şi în timp ce te pregăteşti pentru o zi sclipitoare, plină de roz şi iezi şi miei care zburdă fericiţi printre flori de câmp, îţi laşi zâmbetul de stradă să se lipească pe faţă, mai ceva ca un fond de ten de firmă, deschizi larg fereastra şi te bucuri că vezi iar soarele după nişte zile în care ai crezut că e cazul să-ţi refaci stocul de bomboane de pom. Ţopăi prin casă plină de entuziasm, îţi încarci sufletul cu început de vers, cu euforia unei zile care se anunţă plină de căldură şi de hohote de râs, că aşa trebuie să fie lunea, ca să fie aşa până duminică, potrivit vorbei populare.
În lift, încerci să-ţi aminteşti treaba aia cu „ieşi, copile cu părul bălai, afară şi râde la soare” şi nu mai ştii cum era şi te bucuri că nu dai bac-ul acum, şi îţi vine să cânţi ceva despre soare şi dimineţi cu ferestre deschise, şi faci trei paşi în afara blocului şi spui apăsat, poetic şi plin de sensibilitate: „mama mă-sii, ce frig e!” şi se duce naibii toată poezia şi dispar instant „bee”-urile şi „mee”- urile şi rozul şi, în general, dispare cam tot entuziasmul.

Ajungi la muncă, te arunci la cea mai groasă vestă, o iei pe tine, vezi că e roz şi ştiai că e roz, dar rozul nu te ajută de data asta, nu-ţi mai aduce înapoi nici mieii, nici iezii pierduţi odată cu ieşirea din bloc. Te apuci resemnat de muncă şi după ce te enervezi de două ori şi te calmezi de tot atâtea ori, afli că una dintre colege căreia i-ai preluat demult o parte din treabă are o afecţiune care o împiedică să facă o altă treabă şi ţi-o pasează ţie. Te duci la ea, îngrijorată, să vezi ce-a păţit, dar şi să discuţi mici detalii legate de noua ta îndatorire. Constaţi cu stupoare că e toată. Ea, colega, e toată. Adică e completă, nu-i lipseşte nimic. Inspiri adânc. O rogi să te anunţe când îşi revine, să nu te mai încurci cu treaba ei, să îţi vezi de a ta liniştită.

Răspunsul ei „ah, nu, că nu-mi mai revin, i-am spus şefului că eu nu mai fac asta” îţi blochează creierul. O parte ar vrea să râdă în hohote, alta ar vrea să plângă de mila ei, alta să plângă de mila ta, alta să dea cu pumnul în masă, alta să îi transmită că… toate neologismele alea de care ţi-ai amintit la insistenţele alarmei, înţelegând că tipa suferă de şmecherie, în rest n-are nimic. Dar nu eşti sigură că ai putea deţine un creier atât de mare încât să fie împărţit în atâtea părţi, aşa că alegi 15 secunde de nervi pe ea, pe tine că eşti bleagă, pe situaţie şi pe urmă alegi să râzi şi să râzi şi să râzi. Că doar e luni, încă dimineaţă. Şi trebuie să o ţii aşa toată săptămâna. Decât.
Şi te gândeşti să te pui în poziţie de yoga pentru contemplare, dar tu nu ştii nici măcar o poziţie de yoga şi iar râzi când îţi dai seama că nu ţi-ar sta chiar rău să te pui în cap, cu un picior după gât. S-ar asorta la fix poziţia asta cu vesta ta roz. Extrem de roz.

Referitor la titlu:

Un tip, pe o bancă în parc, zgâlţâia un cărucior din care se auzea plâns asurzitor de bebeluş.
Lângă bărbat, pe aceeaşi bancă, se aşează o doamnă.
Din 10 în 10 secunde, tipul spunea „calm, Feri!, calm, Feri!, calm, Feri!”, tot legănând căruciorul.
La un moment dat, doamna spune: credeţi că vă înţelege Feri dacă e atât de mic?
Domnul, fără să se uite la ea, răspunde: A, nu, nu el, eu sunt Feri. 😉

Foto

Reclame
Acest articol a fost publicat în Din viaţă... și etichetat , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

52 de răspunsuri la Calm, Feri!

  1. firdeiarbainbataiavantului zice:

    Mi-a plăcut totul, dar mai ales finalul. Răbdare şi tutun, parcă aşa se zicea, nu?

    Apreciază

  2. anasylvi zice:

    Minunat articol de luni.

    Apreciază

  3. Off Potecuta, te inteleg! Azi, alarma a sunat la 5.50, da stiu, extrem de devreme, copilul pleca in excursie si la 7.30 trebuia sa fie la scoala. N-am dat snooze pentru ca altfel nu as fi avut timp sa-l pregatesc :).
    In ceea ce priveste partea cu preluarea tuturor responsabilitatilor unei alte persoane, le-am preluat acum 7 sapte ani si cum tot ce este temporar devine la un moment dat definitiv, am acele activitati si astazi. Stiu ca e luni si as vrea sa fie vineri, m-am distrat insa copios citind articolul tau 🙂 :). Asa ca iti multumesc! You made my day!

    Apreciat de 1 persoană

  4. Adriana zice:

    Eu poveste de luni nu am, dar îți zic ceva haios, cred eu: in noaptea de Sânziene, când toți visează ursitul sau ce vor ei, eu am visat-o pe fosta soțului meu. Ne îmbrățișam cu foc. Partea tare e că noi, in 13 ani, nu ne-am întâlnit niciodată. Cine știe ce a vrut Universul să îmi trimită? Că „ursitul”ei e la mine? Și dacă da, de ce după 13 ani? Cică sunt ceva planete retrograde. De aici mi se trage sigur! M-ai binedispus. Tot îmi e frica sa scriu de pe telefon. Cine știe ce cuvânt apare cu autocorectul asta! Te pup!

    Apreciat de 1 persoană

    • Înseamnă că ea s-a împăcat cu ideea că fostul ei e ursitul tău 😉
      Nu-i aşa că e mai pacifistă interpretarea mea? 😀
      Dacă nu i-am spart capul colegei mele, înseamnă că-s zen şi văd numai fluturi peste tot.
      Nici eu nu prea scriu de pe telefon. Dar nu de frica acelui autocorrect, ci pentru că scriu eu aiurea, nu mai e nevoie de ăla 😀
      Te pup şi eu şi îţi mulţumesc!

      Apreciat de 1 persoană

      • Adriana zice:

        Da, pacifista ești mereu.Cat despre colega ta, rău e că o vezi zilnic, așadar nu știu, dar cred că îți va trece oful.

        Știi, mi-ai mai adus aminte de doi de Feri cu care m-am intersectat în viața mea. Unul era cu mințile duse. Venea in policlinica in care lucram, înarmat cu o găleată roșie, un baston, bătea cu el în fiecare ușă, o deschidea și urla cat putea el: „A venit Feri!” Timp de două luni a ținut-o așa și, ciudat, noi ne obișnuisem. Când nu a mai apărut am știut că nu e de bine. Faza e că ne devenise parola, cum intram în laborator, strigam: „A venit Feri!” Săracul! Uite cum îl pomenesc eu!

        Apreciază

        • Nu prea am ce face, e zilnic prin jur. Dar o ignor cu graţie. E genul ăla născut supărat. În fiecare dimineaţă când vine, trânteşte, nu răspunde la salut, e bosumflată, are ceva de comentat, mereu acelaşi discurs că ea s-a săturat, că e prea cald, prea frig, prea… marţi. Şi eu sunt destul de efervescentă, chiar şi dimineaţa. După ce-mi beau cafeaua sunt veselă şi cu chef de viaţă. Şi după ce mi-a dat starea ei în câteva dimineţi, m-am învăţat minte şi o ocolesc de nu se poate.

          Oh, dragul de Feri. Da, simţim uneori lipsa unor oameni pe care poate pe moment nu-i prea observăm…
          O zi plină de lucruri bune, draga mea!

          Apreciat de 1 persoană

  5. ioansperling zice:

    BRAVO!Mai vreau!

    Apreciază

  6. ane zice:

    Fain si amuzant. Feri e calm, dar răstignit. L-am ales ca fiind personajul tau de la final. O săptămâna cu multe zâmbete, Potecuța!. 🙂 🙂 🙂

    Apreciază

  7. Iosif Strasbourg zice:

    Mi-ai facut seara senina cu acest articol,iar replica lui Feri este epocala ! 🙂 )) Merci Potecuta !
    O seara faina, fara alarma ! 🙂

    Apreciază

  8. În concluzie: calm, potecuță, că vine și vineri!

    Apreciază

  9. Ana G. zice:

    Păi da! Necazul tău, râsul nostru. Iar cu Feri ai încheiat apoteotic. Eu mă gândeam că Feri o fi cățelul ăla yoghin din poză…

    Apreciază

  10. CARMEN zice:

    esti grozava, am ras cu lacrimi si mi-am chiar imaginat pozitia stand in cap cu un picior dupa gat! ☺☺☺ Sa-mi fie iertata nesimtirea ca râd când tu ai un necaz (sau doua, trei, cinci sau cins’pce…), daca ai fi mai aproape, te-as luat în brate si te-as pupa. Potecuta… pâna vineri mai sunt doar trei zile! ☺
    O saptamana vesela si placuta sa ai!

    Apreciază

    • Cred că merită încercată poziţia aia 😀
      Nu numai că te iert, dar îţi mulţumesc şi mă bucur tare mult că ai râs! Vorba aia, să fie numai „năcazuri” din astea!
      Aşa, Carmen, răsuceşte, răsuceşte. Cuţitul în rana mea de om oropsit de soartă. Eu n-am weekend ca oamenii normali, că nu-s normală, de aia 😀
      Am liber numai o zi din cele două. Aşa că vinerea nu-i chiar aşa de aşteptată.
      Te pup!
      O zi frumoasă!

      Apreciază

  11. Vaaaai, Potecuță! Ai vrut să suferim cu tine toate pățaniile dimineții de luni, și frigul și colac peste pupăză să ne fie antipatică și șmechera ta colegă, și când credeam că nu mai aflu care-i treaba cu Feri….ah! ce mi-a plăcut! Minunat! Îți mulțumesc, Potecuță! You made my day! (my evening!)
    Numai bine!

    Apreciază

  12. Daca e atat de rau sa te trezesti la 6 dimineata, ar trebui sa incerci ora 4. Este senzational :)))) Sa vezi cum e pe la a sasea zi ….

    Apreciat de 1 persoană

  13. Reţin (şi) că alarma sună tot la şase – cu atât mai năucitoare într-o zi de luni. 🙂 Plus că această atât de pomenită-hulită/obsedantă zi de luni – ai încondeiat-o frumos, trebuie insistat! – ne oferă, de fiecare dată, surprize deosebite. Cu bune, cu rele… Nu ştiu cum reuşeşte. Sau poate că le atragem noi… 🙂

    Apreciază

  14. Calm, Potecuță, calm… Gândește-te că zilele trec oricum prea iute și nici nu-ți dai seama că-i vineri. Până atunci, învață să fii și tu mai șmecheră, precum colega. 😉

    Apreciază

  15. tink3rbe11 zice:

    Alarmă mea sună la 5.30,ca să nu cufund în alte basme mi-am făcut un nărav de a mă trezi înaintea alarmei.
    La faza cu „I-am spus șefului că nu mai fac asta… „se poartă peste tot, cam asta fac și eu acu’…. treaba alteia!
    Zi făină de marți… mâine avem BAC la matematică!!

    Apreciază

  16. Tare mi-a plăcut, dar am reușit și să mă cam enervez stiind că și eu am bafta asta, cu unele colege care suferă de lene cronică și tupeu de care nu se vor vindeca vreodată. Noi să fim zen, că-n rest… 🙂

    Apreciază

  17. Diana zice:

    Zambesc – si de-adevaratelea si putin stramb. 🙂
    Am citit descrierea „vechilor” mele dimineti, doar ca nu intotdeauna eram sigura cum e afara pentru ca… imi placea sa dorm in continuare, pana la munca. 🙂
    Cred ca singura modalitate de a scapa de „lucrari in plus” (cand intelegerea nu functioneaza) este de a spune de la inceput: „nu stiu” si apoi… urmeaza confirmarea (stiu doua persoane la care a functionat, desi s-ar fi priceput foarte bine la lucrarile respective).
    Zile senine iti doresc!

    Apreciază

    • Of, Diana… sfatul tău e tare bun dar din păcate, deja ştie că ştiu. Şi că pot. Şi că… fac. Nu mai am cum face pe proasta când de mai bine de 10 ani fac ceea ce ea a spus că nu mai face. Că nu mai poate, chipurile. E ca şi cum ar spune că nu mai ridică o plasă de 5 kile, că nu mai poate. Dar în fiecare zi ţopăie cu două plase de 15 kile în mâini. Cam aşa a făcut. Dar… mă rog. Să-i fie de bine. . 🙄
      Mulţumesc mult! Şi eu îţi doresc zile frumoase!

      Apreciază

  18. Aveam nevoie de râsul ăsta. Ești o figură. Da. Ora 6 e criminală. Confirm. 😊

    Apreciază

  19. -X- zice:

    Eu nu am avut si nici nu am probleme cu trezitul dimineata dar toata energia mi se risipeste atunci cand ii vad pe oameni intr-o stare aproape letargica luni, la prima ora, de parca ziua de luni nu ar face parte din viata lor.

    Finalul povestii e apoteotic ….

    Apreciază

    • Am învăţat să nu mă mai las influenţată de nimeni. Nici măcar lunea. Fiecare îşi trăieşte zilele aşa cum simte. Eu am libertatea să mă bucur de ele, ei au libertatea să fie mohorâţi. 😉
      Mulţumesc frumos, mă bucur că ţi-a plăcut!

      Apreciază

  20. Avant si energie !…ce bune sunt , dar si rabdarea e buna la ceva, nu? Ce ne-am face fara ea? Sa nu prea incercam , cred eu. Am ras cu lacrimi chiar, semn de foarte buna dispozitie la mine, la citirea istorisirii tale care este la drept cuvant un excelent exemplu de aplicare a vorbei romanului : „facem haz de necaz”! Mai revin cu siguranta pe potecutele tale, draga Potecuta! Iar pana vineri , respiram usurati ca mai avem UNA zi…da’ bunaaa! Zi de vineri norocoasa!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s