Filă de gând la ceas de seară

Afară… început de vară. Sau sfârşit de primăvară. Sau puţin din amândouă. Sau niciuna din ele. Nu ştiu unde şi de ce se grăbesc anotimpurile, zilele, clipele. Poate că şi-au acordat clapele cu zbuciumul în care ne-am aruncat vieţile fără să ne pese dacă există undeva o plasă de siguranţă. Facem salturi într-un picior şi râdem frenetic de umbra care pare că râmâne mereu în urmă. Ea e mai precaută, noi tot mai nepăsători. Şi ce-am avea de pierdut? Dar ce-am câştigat până acum din toată goana asta? Acrobaţi fără remuşcări. Şi acrobaţii fără fundament.
Ne baricadăm visurile în spatele uşilor metalice şi oftăm admirând fotografii pe un monitor. Un fir de iarbă şi-un fluture pe-o floare ne fac să exclamăm iată colţişorul de Rai! şi să visăm că suntem acolo. Şi-n zori trecem pe lângă multe astfel de părţi mici de rai dar în agenda zilnică nu e loc de opriri. Între două deadline-uri, nu e timp de vise. De fapt, în general nu mai e timp.

Şi natura îşi adună mai repede recuzita şi trage cortina. Nici ea nu mai are timp. Azi înfloreşte, mâine înverzeşte, poimâine ofileşte. Simplu. Şi eficient. E tot cu deadline.
Nu am apucat să mă bucur pe deplin de pomişorul din faţa blocului meu. E o spendoare când e înflorit. Ca toţi pomişorii, de altfel. Dar ăla e mai frumos doar pentru că mi-am spus că e al meu. E primul pe care-l văd şi salut când deschid geamul dimineaţa. Şi ultimul, când îl închid seara. Toţi ceilalţi, pe lângă care trec zilnic, sunt… parte din decor. Dar ăla e special.
A stat înflorit două zile. Apoi, un vânticel i-a adunat petalele şi acum e verde crud. Florile-i sunt amintire. De ce s-o fi grăbit? Dar noi de ce gonim aşa?

Azi… început de „minivacanţă” pentru unii. Cei mai mulţi. Planuri, plecări, valea oltului, valea prahovei, mare, munte, grătare, soare, relaxare, plimbări, odihnă, bere, cozi, nervi, blocaje, razii, radare, urări, avertizări, amintiri, glume cu parade, bilanţuri, estimări, recorduri, cash, autostradă, a soarelui, pod, Agigea, aer curat, aer sărat, băi de soare, de mulţime, în mare, în râu, în piscină. Acasă. Miercuri, din nou la viaţă. La cea pe repede-nainte.
Eu? Eu nu plec nicăieri. Da, ştiu, n-aţi întrebat.

Mă gândesc… la cât de mult creşte prăpastia dintre oameni şi la cât de puţin permisivi am rămas. Semnăm petiţii ca să scoatem animalele din circuri doar ca să le facem loc semenilor noştri în arenele luminoase. Şi dacă nu-s suficiente luminile, avem noi grijă să mai aprindem reflectoare. Arătăm cu degetul şi judecăm pe oricine pare diferit de noi sau orice părere care nu se situează pe acelaşi portativ, orice idee care pare din altă gamă decât a noastră.
Însă, de la prea multe griji şi apăsări sau pur şi simplu doar din cauza unei poziţii nefericite a corpului, coloana vertebrală nu ne mai e tocmai dreptă şi nu o facem asumat ci alegând calea uşoară, ferită de vânt: undeva de după colţ. Tocăm mărunt detalii, impresii, convingeri. În faţă, zâmbim luminos. Că e important să ne păstrăm imaginea imaculată.
Nici prin cap nu ne trece că, cu fiecare astfel de gest, ne mărunţim câte puţin esenţa de om. Şi ce mai rămâne e ceea ce ne defineşte.

Ascultasta ascult. Şi reascult. Şi tot aşa.

Unul dintre lucrurile mele preferate… să-mi las gândurile să prindă contur de literă aşa cum vin, aşa cum vor, aşa cum simt. Fără să mă gândesc că poate nu vor fi înţelese aşa cum s-au născut şi poate voi fi trasă la răspundere pentru asta. De „rănit”, ştiu că nu au cum să rănească, nu-mi transform niciodată gândul în săgeţi, aici e despre altceva.

Foto

Reclame
Acest articol a fost publicat în Suflet pe poteci și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

43 de răspunsuri la Filă de gând la ceas de seară

  1. Ana G. zice:

    Ba să știi că eu te-am întrebat unde pleci, dar nu m-ai auzit! Oricum, mi-ai răspuns. Nici eu nu plec decât la muncă. Și mâine și luni și marți…

    Apreciază

  2. Natura are si va avea timp. Noi i-am modificat bioritmul. Cu lacomia noastra, cu dorinta noastra de consum , mult peste ceea ce ne permitem, noi i-am modificat ritmul obligandu-o sa fumeze miliarde de tone de gaze de esapament pentru a ne muta curul de aici pana la piata aflata la 200 de metri departare.
    Ceea ce nu intelegem noi, este ca suntem doar niste paraziti.
    Sti ce se intampla cu parazitii, intr-un final? dispar.
    Natura se curata si isi va gasi din nou linistea.
    Dar suntem prea orbi, prea preocupati de un „carpe diem ” efemer, incapabili sa privim global, profund.
    Luni suntem la gratar la mici, ce conteaza ce va fi peste 10 ani…
    Polii se topesc… Ei si, ce e treaba noastra, treaba noastra este daca am luat inca o masina si lui „aia mica”. Doar nu vrei sa mearga 500 de metri pana la scoala pe jos, sa rada colegi de ea.
    Si, ce daca nu mai sunt paduri, ce le-am taiat eu? sa raspunda aia care i-a taiat.
    Eu nu am timp. Timpul inseamna bani…

    Apreciază

    • Da’ eşti supărat, nu glumă 🙂
      Ai dreptate, e aşa cum ai spus. Însă e cam târziu să dăm înapoi. Da, mai e timp să reglăm ce mai poate fi reglat. Dar suntem prea dependenţi de toate ca să mai facem asta.
      Ştii, când e Ora Pământului, ideal ar fi să stingem luminile şi să scoatem din priză toate aparatele. Tot-tot. Ai făcut asta vreodată?
      Eu am stins luminile în vreo doi ani. Într-un an, parcă şi primul când s-a sărbătorit în oraşul meu, am fost în Piaţa Mare. S-a făcut beznă şi oamenii adunaţi acolo au aprins lumânări. A fost impresionant.
      Dar ştii, frigiderul l-am lăsat să meargă. Că o oră e mult. Anul trecut m-a prins la muncă, nu puteam să opresc nimic. Dar şi acasă, tot aş fi lăsat frigiderul.
      Eu nu am maşină, nu am carnet. Umblu mult pe jos, că-mi place. Dar dacă aş fi avut, oare aş fi lăsat-o în parcare şi aş fi luat metroul sau autobuzul ca să salvez planeta?
      Sunt perfect de acord cu ce spui tu. Dar eu încerc să mă pun în locul părintelui cu copil de şcoală care sare-n maşină pentru că e mai comod, mai rapid, mai călduros.
      Am o prietenă care dimineaţa aleargă cu fetiţa ei de mână la autobuz. O lasă la şcoală şi apoi aleargă înapoi să ajungă la muncă. Ştii ce mi-a zis într-o zi de februarie? O maşină pentru noi două ar fi aur.
      Poate cândva o va avea. O voi putea eu condamna că îngroaşă rândul celor care nu-şi mută „curul” decât în maşină?
      Vezi? E destul de complicat şi de greu de tras concluzii.
      Nu am tăiat eu pădurile şi nici nu o voi face. Dar când merg la un grătar iau cu mine farfurii din plastic pe care le arunc la gunoi după ce le folosesc. Da, în containerul de plastic. Dar asta nu schimbă lucrurile prea mult. De ce? Pentru că nu se sparg, pentru că nu le mai aduc acasă să le spăl, pentru că sunt uşor de folosit şi pentru că există.
      Am flori în ghivece. Ghivece din plastic. Care peste nişte ani vor ajunge la gunoi. Ciudat, nu?
      Vezi, Albert? Tu zici bine ce zici. Dar cred că poate n-ar fi rău să facem curăţenie în jurul nostru cu lucrurile care pot fi schimbate. Că e târziu să stăm să ne uităm la drobul de sare de deasupra planetei noastre.
      Da, înseamnă bani de gadgeturi. Nu? 😉
      Zi frumoasă să ai!

      Apreciat de 1 persoană

      • Nu, Potecuta, nu sunt suparat.
        Dar nu sunt nici idiot sa ma prefac ca nu vad ce se intampla in jurul meu. Uneori a ignora este egal cu a face rau. Si, nu, nu sunt unul din ecologistii fanatici. Dar sunt lucruri de bun simt.
        Tot aud faza cu copilul dus la scoala, din necesitate, cu masina.
        Oare este o simpla intamplare ca acest lucru coincide cu o o perioada in care obezitatea la copii este in floare?
        Cum isi consuma energia un copil daca sta doar cu fundul in masina?
        Eu, si presupun ca si tu, nu am avut nici o problema sa mergem la scoala , la liceu si in alte milioane de parti..pe jos.
        Vrei sa-mi spui ca iti rapea din timpul de joaca?
        Da, automobilul poate fi util in multe situatii, dar in prea multe este doar o imensa piatra de moara.
        Si nu doar el…
        Vorbesti de puterea exemplului.
        Da si nu.
        Uite, desi ma lungesc, hai sa incerc sa ti de ce cred asta.
        Am doua nepoate.
        Merg la scoala, la meditatii, la dansuri sau pian doar cu masina parintilor.
        Uneori le duc eu.
        Si luam metroul, mergem pe jos, ne jucam, exact cum ar trebui sa o faca un copil. Evident ca se bucura.
        Dar a doua zi se intorc la viata lor obisnuita. La ce le foloseste exemplu oferit de mine?
        La 14 ani are 70 de kg.
        Stiu ca vei spune ca exagerez, dar daca as fi parintele lor, as vinde cele doua masini pe care le au. Jur ca as face asta.
        Tocmai pentru binele copiilor.
        Altfel la 18 va avea mai multe pb de sanatate decat are un adult de 50.
        Am copilarit cu sotronul, frunza, diri-diri si fotbal in curtea scolii.
        Ei cresc stand de dimineata pana seara pe telefon si tableta.
        Chiar ne prefacem ca suntem orbi cu totii?

        Apreciază

        • Am înţeles perfect. Dar hai să ne imaginăm un scenariu. Din secunda asta, amândoi ne punem de acord. Oricum eu ţi-am dat dreptate. Dar de acum nu mai ignorăm. Concret, ce facem?
          Tu îţi poţi convinge fratele sau sora să vândă maşinile şi să le ducă pe fete pe jos?
          Că acum înţeleg, problema cea mai arzătoare nu e planeta, e sănătatea copiilor şi ai dreptate. Dar concret, ce putem face?
          Încă o dată spun, mi-ar fi uşor să zic că eu nu aş face asta. Dar eu nu am copil. Şi nu ştiu cum e dimineaţa, la minus 20 de grade, să fii presat de timp şi să ai de ales între maşina din faţă şi metrou sau mers pe jos. Că degeaba zic acum că nu maşină şi când îl văd zgribulit şi somnoros mă topesc.
          Da, am avut o copilărie cu alergat pe afară şi jucat de toate. Dar mă uit acum din balcon: dacă un vecin şi-ar scoate copilul afară, să bată mingea, să nu mai stea la tabletă, copilul ăla ar fi singur afară. Că nu mai văd copii la joacă. Şi atunci de aia se duc copiii ăştia şi la balet, şi la înot, şi la baschet, şi la pian, de nu mai au timp de nimic, că ei prin asta înlocuiesc joaca.
          Da, ştiu, e perimat ce spun. Dar sunt alte vremuri. Sănătatea e la fel, ştiu.
          Şi problema obezităţii la copii cred că e cauzată în primul rând de mâncare.
          Cine nu mai are posibilitatea de a lua alimente de la ţară e dependent de comerţ. Şi în comerţ nimic nu mai e natural. Nimic-nimic. Şi pieptul ăla de pui în salată e o bombă cu hormoni.
          Deci şansele sunt mici. Nu e imposibil. Dar e greu.

          Apreciat de 1 persoană

          • Concret….
            E atat de simplu, Potecuta…
            Cum s-a ajuns la situatia asta?
            In timp si cu o proasta educatie. Cum se poate indrepta? In acelasi mod. In timp si cu educatie.
            Spui ca nu ai copii. Daca atunci cand vei avea vei intelege ca este pentru binele copilului tau sa renunti la 30 de minute din viata ta pentru a-l duce cei 200 de metri pana la scoala pe jos, atunci va incepe sa se schimbe lucrurile.
            Eu nu spun sa ne intoarcem in epoca de piatra.
            Cumpara un automobil, dar apeleaza la el atunci cand este necesar. Nu doar din lene si comoditate.
            Apoi, felul in care ne alegem reprezentantii politici.
            Nepasarea si indiferenta noastra.
            Fara sa par lipsit de modestie.
            Fac parte din copii din 21 decembrie 1989 de la Dalles. Eram doar un copil, dar am fost acolo. Din Piata Universitatii 1990. Tinerii care ies si se revolta. Imi amintesc insa ca acum un an am iesit pentru a protesta si eram atat de putini incat ne puteam numara. La vot, cei mai multi erau plecati in vacanta.
            Tot dam vina pe copii ca nu se mai joaca.
            Copii sunt doar o coala alba pe care noi adultii punem litere, ganduri, atitudini.
            Ei nu sunt veniti de pe alta planeta.
            De ce nu se mai joaca, Potecuta copii pe strazi?
            Pentru ca nu mai au unde. Le-am umplut de masini.
            Nu stiu unde ai copilarit, dar eu am copilarit in Bucuresti. Un Bucuresti in care frunza pe strada era ceva obisnuit.
            Acum avem masini parcate si pe scara blocului. Unde ar trebui sa se joace copiii?
            In cele zece parcuri aflate la kilometri departare?
            Vorbeste un om care a condus si care a renuntat si numai sa-si doreasca asta.
            Sti de ce?
            Pentru ca viata aceasta cu mers pe jos, cu tot ceea ce inseamna sa te deplasezi fara masina a facut ca de 15 ani sa am aceeasi greutate, indiferent cat mananc cum mananc, a facut sa vad zi de zi pe strada scene, oameni lucruri care m-au facut sa pretuiesc altfel lumea in care sunt. Nu as putea sa ma inchid din nou intr-o cutie, sa traiesc intr-o lume paralela, facand miscare doar cand ma duc la toaleta.
            Si ce sa vezi. Si eu am job, obligatii, o viata la fel ca cei care se plang ca fara masina ar fi morti…

            Apreciază

            • Cu mersul pe jos îţi dau dreptate. Merg mult pe jos. Da, îmi şi place. Dar repet: nu bag mâna-n foc că aş refuza să fiu dusă cu maşina dimineaţa. Nu ştiu, nu pot fi categorică.
              Sigur că nu copiii sunt de vină! Eu sunt prima care le ia apărarea. Acum nu se mai joacă în faţa blocului cum ne jucam noi. Că nu mai au loc, cum ai spus, că nu mai au cu cine, că… Acum se joacă, când o fac, în medii organizate şi supravegheate: în locurile special amenajate din malluri sau în parcurile cu locuri de joacă. Dacă au noroc să fie funcţionale.
              Mă întorceam într-o seară de la muncă. Era în jur de ora 23. În prăculeţul dintre blocuri, pe leagăne, erau vreo 5 tineri la vreo 17-20 de ani. În picioare, pe leagăne. Pe bancă, vreo trei domni cam de vârsta a doua, povesteau.
              Trebuia să dau dovadă de spirit civic, nu? Cred că da. Mi-a fost frică să merg la ei să le spun că alea-s pentru copii şi se vor rupe cu ei în picioare. Să sun la poliţie? La 112? Ce aş fi putut face? Şi da, poate a doua zi, un copil a găsit alea rupte şi nici măcar aşa, organizat nu s-a mai putut juca. Asta apropo de ignoranţă.
              Da, educaţia ne va salva. Cât se mai poate. Copiii şi adolescenţii de azi sunt cei cu cel puţin un părinte plecat din ţară. Sunt copiii care-şi fac planuri să studieze în alte ţări. Că aici, au exemplul părintelui nevoit să plece. Bunicii nu mai pot fi educaţi. Ei din păcate se bucură de 100 de lei în plus la pensiile mizere. Părinţii au predat ştafeta. Noi… noi mai avem o şansă. Mai avem?

              Apreciat de 1 persoană

            • Sti care este primul pas spre vindecare? Constientizarea. Pentru a rezolva o problema prima data trebuie sa vorbesti despre ea. Noi doi am purtat un dialog in aceasta dimineata despre viziuni asupra viitorului. Cand oamenii care vorbesc despre asta vor deveni majoritari, cand oamenii vor constientiza ca este o problema si nu vor trece nepasatori mai departe, fara ca macar sa incerce sa vorbeasca despre asta. Poate ca atunci…..
              Deocamdata
              Deocamdata suntem doar doi nebuni visatori. As putea paria pe orice ca cei mai multi nici nu vor avea rabdarea sa citeasca dialogul nostru. Orice text care contine mai mult de trei fraze devine plictisitor, pentru cei mai multi. Daca mai vorbesti si despre principii, gata s-a taiat.
              Oricum, mi-a facut placere, Potecuta.
              Da, poate noi doi nu vom schimba nimic.
              Sti, iti povesteam ca in 21 decembrie 1989 eram un copil cand am iesit in strada.
              Nici atunci nu credeam ca voi schimba ceva.
              Gandeste-te ca oamenii au trait zeci de ani intr-un sistem pe care-l urau, dar taceau si isi vedeau de viata lor zi de zi.
              Cei mai multi oameni nu-si permit luxul de a gandi, de a visa, de a avea principii in care cred.
              ei au un tipar.
              Trebuie sa ai un job, o familie, doi copii si cu asta basta.
              Asta este viata. La asta se rezuma totul.
              Daca-ti permiti si sa mai epatezi putin cu un telefon de fite, o masina sau o vacanta, deja esti un om realizat.
              Ce se intampla in jurul tau, nu e treaba ta….

              Apreciază

            • Şi mie mi-a făcut plăcere discuţia asta şi îţi mulţumesc frumos, Albert!
              Face bine şi să visăm la un viitor mai bun, chiar dacă ştim că multe şi brusc nu pot fi schimbate.
              O zi bună îţi doresc!

              Apreciază

  3. Iosif Strasbourg zice:

    Interesante gânduri si adevarate,
    Subscriu la unison cu tot ce-ai scris.
    Se scurge timpul în virtual si în realitate
    Prin muzica, iubind, atingem colt de Paradis.

    Weekend frumos si luminos, draga Potecuta !

    Apreciază

  4. Mona zice:

    Am parcurs prea repede textul tău… Forma fără fond ne-a caracterizat de prea multă vreme. Ne-am făcut că o uităm și ne-am grăbit să stăm la rând cu cei pentru care „time is money”. Acum totul aleargă pe/prin noi și noi ne grăbim să încetinim ce putem. Da…e multă goană în lume.

    Apreciază

    • Nici n-am realizat când ne-am lăsat duşi de „vârtej” şi vorba ta, acum căutăm buton de pauză. Sau măcar pe ăla de încetinire. Cred că nici n-am fi putut altfel, nu ştiu dacă am fi putut găsi un loc în care să nu ne găsească goana asta nebună.
      Îţi mulţumesc, Mona! O zi frumoasă să ai!

      Apreciat de 1 persoană

  5. E clar precum cleștarul! Am regăsit cu drag stilul tău de a exprima gânduri, convingeri și năzuințe. M-ai inspirat de nenumărate ori, m-ai încurajat alteori și poate că așa mi-a venit ideea de a lua casa și livada de la Meșendorf.

    Apreciază

  6. Suzana zice:

    Cred ca din secunda in care incepem sa ne punem intrebari, deja intelegem ca avem nevoie de o schimbare. Multe lucruri simt ca ni se intampla pentru ca nu putem sa ne concentram pe clipa prezenta, acel Acum despre care am tot citit si este singurul real. In rest topaim intre ieri si maine cu o dezinvoltura uluitoare si ne intrebam de ce nu vedem una, alta si de ce ni se intampla tot felul de chestii! 🙂 Totul porneste de la noi si din noi, nu mai am nici un dubiu asupra acestui aspect. Si bine si rau. Asa ca nu te mai gandi la ‘prapastii’ si imagineaza-ti ca le-ai umplut cu multe zambete.
    Creierul nostru se pare ca ‘simte’ cand zambim, chiar daca alta este starea de spirit! 🙂

    Cam lung text, dar asa s-a brodit…
    Zile frumoase, cu bucurii, draga Potecuta!

    Apreciază

    • Şi pe lângă conştientizare, asumarea e un alt pas important. Aşa cum ai spus. Dacă percepem problema, important e să o şi recunoaştem, să nu căutăm vinovaţii mereu în afara curţii noastre. E importantă încrederea-n sine dar e periculos când ajungem să credem că doar noi suntem buni şi frumoşi şi-n rest e hăul.
      Frumos ai scris! Textul meu e lung? Că al tău nu mi s-a părut lung. Mi-a făcut plăcere să-l citesc! 😉
      Îţi mulţumesc, Suzana! Zile cu soare îţi doresc şi eu! Şi da, zâmbim! 😉

      Apreciază

  7. Iară e mini-vacanță?! Cred că din cauza atâtor zile libere suntem un popor obosit și plin de lehamite. Păi cum altfel, după atâția nervi revărsați pe traseele către mare sau munte, după care urmează stresul din stațiuni și aglomerația? Noroc că reluarea activității și intrarea în normalitate ne ajută să ne revenim și să ne reîncărcăm bateriile. 😉

    Apreciază

  8. Beta zice:

    Sfarsit de saptamana plina de bucurii ❗ ❤

    Apreciază

  9. ane zice:

    Draga mea pe mine ma stresează ideea de grătar,munte si mare,de o săptămâna numai asta aud.
    Aglomerație pe șosele, 500000000000000000000 de oameni la munte,la mare; ce sa-ti spun cata fericire,falsa! 🙂

    Apreciază

    • Sper că nu te-am stresat şi eu!
      Eu, când spun grătar, spun o zonă liniştită, eu şi încă cel mult 4 persoane. Nu merg la grătare în zone cu alţi 100 de oameni şi cu maşini din care se aud genuri diferite dar toate la volum maxim. Adică relaxare. Şi aproape de casă, nu să merg o zi-ntreagă pentru un grătar.
      O zi liniştită îţi doresc!

      Apreciază

  10. Zina zice:

    Dialogul tău cu Albert face concurență textului tău. Sau poate îl completează. Lipsește un element: nesiguranța. Eu, în copilărie, m-am jucat, ca și voi, pe stradă. Copilul meu s-a jucat pe alee, supravegheat de la balcon și strigat de îndată ce nu îi mai auzeam glasul. Azi nici pe alee nu l-aș mai lăsa singur…

    Apreciază

    • Da, e şi ăsta un subiect de adus în discuţie. Însă am plecat de la distrugerea naturii şi am ajuns la copilăriile de acum mai mult învârtindu-ne în jurul acestui subiect. Dar sigur că şi asta contribuie mult la decizia de a nu lăsa copilul singur pe afară.
      Mulţumesc mult! Mă bucură aprecierea!
      O zi frumoasă!

      Apreciază

  11. La ceas de seară,
    Parfum de ierburi,
    Flori dulci de vară
    Și praf de gânduri
    Apasă grele
    Peste aripi de fluturi.

    Apreciază

  12. „Trece timpu’ ca nebunu’ şi mă trec şi eu” – spune un vers, dar ne trecem toţi. Alergăm toţi spre nicăieri şi ne trezim că viaţa-i gata. Trăim într-un stres cotinuu, că e o săptămână obişnuită sau vacanţă. Pentru mine un concediu nu e relaxare. Mă trezesc mai devreme decât dacă aş sta acasă, ca să prind micul dejun. Fac slalom printre procedurile de tratament stând la uşi unde se bulucesc oamenii de parcă e sfârşitul lumii.Apoi iar masă, iar tratament. Seara pic precum un pion de şah. Nici pentru cei ce n-au nevoie de tratament nu e mai uşor. Ei îşi irosesc timpul pentru plăceri de moment, care tot oboseală şi stres se numeşte. Măcar de s-ar ţine minte doar momentele plăcute ale vieţii ca să sfârşim mulţumiţi. Din păcate ne încărcăm memoria cu tot ce nu ne-a plăcut.

    Apreciază

  13. Ella zice:

    Potecuta draga! Am trecut sa-ti urez o saptamana frumoasa, asa ca tine! 😀 si mai sulfa un pic si înspre west sa vina caldura înapoi si la mine … de o saptamana ploua, ploua … 😀

    Apreciază

  14. Am ascultat și eu și mi-a plăcut, iar ceea ce am citit s-a așezat într-un colțișor special. 😊

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s