Eu nu găsesc „cheia”, mă ajutaţi voi?

Am o nelămurire şi vă rog, atât cât se poate, să-mi spuneţi părerea voastră, să mă ajutaţi să văd lucurile mai clar pentru că sunt într-o piscină de subiectivism şi deşi nu ştiu să înot, m-am aruncat acolo fără colac. Ca de obicei, am gândit cu sufletul şi el n-are griji din astea de înghiţit apă şi căzut la fund. Cu astea se ocupă mintea dar de data asta a fost mai înceată. Sau, mă rog, şi de data asta, să nu se creadă că ar fi vreo excusivitate. Voi încerca să nu pară că vreau să bag cuiva pe gât părerea mea chiar dacă, pe parcursul acestui articol, voi greşi expunând-o. Dar vă asigur că voi ţine cont de ale voastre şi chiar am nevoie de ele ca să-mi liniştesc gândurile revoltate.
Ştiţi ce nu am reuşit eu să înţeleg nici până acum? De unde pornirea asta a noastră de a călca pe cap pe oricine îndrăzneşte să se ridice puţin spre lumină, să se delimiteze puţin de mulţime sau să-şi îmbunătăţească într-un fel sau altul condiţia, depăşind-o? Şi de ce?

Cu atât mai mult cu cât nu se atentează sub nicio formă la un loc călduţ pe care ne-am obişnuit să ne trăim viaţa. Nu reprezintă aşadar un potenţial pericol pentru noi, nu ne e adversar declarat, nici nu a aruncat mănuşa-n ring. Dacă totuşi a intrat în luptă, a intrat cu mâinile goale în timp ce noi ne umpleam pumnii cu noroi, minţindu-ne că-i nămol de Techirghiol şi face bine la articulaţii.
De ce atunci când citim o poezie, vedem un tablou, ascultăm o melodie, asistăm la un act artistic şi neavând nimic de reproşat „operei”, fie pentru că nici nu există ceva de reproşat, fie din lipsa de cunoştinţe care ne-ar putea ajuta să simţim o notă falsă sau o nuanţă nepotrivită, răscolim în viaţa artistului doar ca să găsim un motiv de punere la zid? Cu ce preţ facem asta? Spre satisfacţia cui?

De ce o melodie ş-ar pierde valoarea în ochii noştri dacă aflăm că cel care o cântă le cam trage la măsea, ca să folosesc limbajul din popor?
Mă întreb aşa, de formă: dacă azi noapte nu am putut dormi din cauza unei măsele care m-a făcut să mă răscolesc de durere şi azi un stomatolog m-a vindecat, merită să-l pun la zid pentru că mi-a spus că a avut permisul suspendat? Oare aş fi refuzat să merg la el pentru că umblă vorba-n târg că a fost văzut la braţ cu o femeie care nu-i soţia lui? Asta-l face un medic mai puţin bun?
Şi atunci, cu unii doctori de suflete de ce procedăm pe dos? De ce nu le mai recunoaştem valoarea când aflăm că au câte o pată în viaţa personală? Întreb doar.
Sigur, sunt unele fapte condamnabile. Se aplică legea în cazul lor şi nu spun că trebuie să ridicăm statuie unui om care a săvârşit o astfel de faptă. Dar când omul ăla e pe scenă sau când o poezie de-a lui ne inundă fiinţa de emoţie, chiar e musai să avem în faţă cazierul lui ca să putem spune dacă e talentat sau nu?
Am şters pe jos cu artiştii noştri, i-am târât în noroi începând cu Eminescu şi până la Păunescu sau Stefan Iordache. Că deh, ba erau beţivi, ba afemeiaţi, ba comunişti, ba nu le stătea bine o suviţă. Şi asta ne cam deranja nouă moralitatea. Ne ştirbea nouă imaculatul pe care-l fluturăm în faţa oricui, cu orice ocazie. Tac.

Vă rog ceva. Dacă aveţi timp şi chef, daţi un click aici dar dacă se poate fără să vă uitaţi la imagine. Ascultaţi cu ochii închişi, durează mai puţin de două minute.
Gata? V-a plăcut? E cu da sau nu şi e vorba doar de voce. Dacă aţi spus nu, e în regulă, e perfect normal şi vă mulţumesc. Totuşi, nu v-a plăcut pentru că… voce, nu?
Dacă aţi spus da şi eu acum vă spun că omul ăsta a fost traficant de droguri şi şi-a ispăşit pedeapsa şi încearcă acum să aibă o viaţă fără aspecte penale, vi se pare că parcă nu mai e la fel de talentat?

Da, m-am îngrozit sâmbătă când am citit articole-n care era făcut preş din cauza acelei pete din trecut. Moraliştii, cei cu cazierele curate, s-au simţit îndreptăţiţi să arunce pietrele că uită-te, domn’le, la drogatul ăla. Nu mai contează talentul deloc deşi eu ştiu că a participat la un concurs numit vocea şi nu moralitatea României.
A nu se înţelege că sunt adepta practicilor care sfidează legea. Şi nici că îl compar pe băiatul ăsta cu cei enumeraţi mai sus. Dar sunt adepta acelei punţi care se face între om şi opera sa. Dacă nu e puntea, riscăm să fim luaţi de apă. Dar dacă trecem pe ea, nu înseamnă că avem dreptul să aruncăm pietre şi apoi să ne amuzăm de undele făcute. Pietrele rămân acolo. Uneori chiar în sufletul murdărit cu noroiul aruncat din lipsă de alte argumente.

Foto