Mărturisire lipsită de eleganţă

Nu port pantofi cu toc decât atunci când
vreau să-mi ascult paşii trecând
şi trecerile păşind pe asfaltul
care-a învăţat să tacă sub veniri
şi plecări.
Zâmbesc ironic, din încălţări joase,
femeii ascunse undeva
într-o cămăruţă a inimii
care-şi risipeşte revoltele
şi-mi face sângele să circule
mai a poftă de viaţă
în timp ce-mi ţine lecţii
despre feminitate şi eleganţă.
O ascult aşa cum face un elev educat
care nu vrea să-şi supere dascălul
dar care inventează poveşti cu eroi
în timp ce se preface că e atent la oră.
Îi spun glumind că nu-mi place
să merg pe vârfuri prin viaţă sau
să mă furişez prin zile
şi că prefer să simt iarba crescând
sub tălpile goale.
Râde în timp ce-şi pudrează nasul
şi-şi reîmprospătează rujul mat
pe buzele pline şi-mi spune:
„eşti copil…!”

În zilele-n care port pantofi cu toc
şi obosesc de la atâta încorsetare
şi atâtea numărători de paşi zgomotoşi
pe asfaltul care-şi strigă
plecările şi venirile,
îi zâmbesc nostalgic femeii
ieşite din ascunzătoare
şi, în timp ce o las să-şi etaleze prin lume
pliurile perfecte ale rochiei,
mă visez alergând prin iarbă,
mă imaginez sărind într-un picior
într-o cămăruţă a unei inimi
care ştie să iubească nesofisticat
o femeie desculţă
-şi asta face sângele să circule
mai a dor-
şi scriu mărturisiri
despre feminitate şi eleganţă
râzându-i în faţă gândului
că voi râmâne un copil
care nu poartă pantofi cu toc
decât atunci când.

Foto