Oameni printre artişti şi artişti printre oameni

Nu ştiu exact ce anume m-a făcut să-mi amintesc de asta. Poate imaginea cu Angela Merkel stând la coadă pentru o porţie de cartofi prăjiţi (indiferent care a fost motivul- că omul sau că plusul de imagine-, nu mă interesează şi nici nu contează) sau reacţia pe care a avut-o Adele la Grammy (cum oare cei cu adevărat talentaţi spun că e vina lor când de fapt nu e şi invers, mereu invers?) sau, ca să luăm exemple şi din altă gamă, poate numărul tot mai mare al divelor care îşi tot cer scuze fanilor de pe FB că ele nu au timp să răspundă prostimii admiratorilor (dar îi asigură că citesc toate mesajele) sau al „preţioşilor” cu blog de la care nu vezi, niciodată, un răspuns la comentarii, oricât te-ai chinui să le faci pe plac. Dacă nu-i convine ce-i spui, nu-ţi publică părerea. Dacă îl lauzi, ai şanse să vezi un „Ms”, că e greu să scrie merci, mersi sau mulţumesc, adică ăia care ţin blogul pe post de oglindă şi nu se pot coborî la nivelul muritorului de rând să-l bage în seamă cu un comentariu.

Sau, poate, imaginea unor jurnalişti împrăţind, cu generozitate, autografe prin mulţime. Am deviat mult. Nu, nu m-a supărat nimeni. Nu, nu am nimic cu niciun blogger dar încerc să-mi dau seama ce anume mi-a declanşat amintirea. Şi da, mă enervează că iar am început textul cu negaţie deşi îmi tot dau peste degete. Se pare că nu dau destul de tare ca să ţin minte.
Există oameni în jurul cărora ai tendinţa de a-ţi ţine respiraţia ca să nu pierzi nicio silabă din ce spun, ca să nu pierzi sensul unui cuvânt rostit. Îi ştiţi? Nu vorbesc de cei foarte apropiaţi, acolo e altceva. Vorbesc de cei pe care îi admiri şi îi iubeşti de la distanţă prin prisma talentului lor, a muncii lor, a felului de-a fi. Şi chiar şi aşa, nu le poţi spune idoli, nu te poţi numi „fan”. E prea fad termenul, prea din derizoriu. I-ar murdări, cumva. Nu aş vrea să insist înşirând cuvinte mari, nu vreau să cad în capcana penibilului, mă opresc aşadar aici, ştiu că aţi înţeles ce-am vrut să zic. Oamenii ăştia ştiu să fie, în primul rând, oameni. Nu opresc traficul pietonal când trec ei, nu verifică nimeni să nu fie telefoane mobile pornite pe înregistrare când îi opreşti pe stradă să-i saluţi. Se pierd printre oameni cu un munte de modestie pe braţe. Şi asta, cumva, parcă te obligă. Sunt oamenii ăia care par că se ruşinează când şi dacă dai semne că îi recunoşti în mulţime. Îi ştiţi, ştiu asta. Sigur aveţi acum cel puţin un nume pe buze sau în gând. În fine, iar o iau razna.

Acum ceva ani… staţi să caut cartea să văd exact câţi… în 11.09.09, scriam data şi mă semnam pe Jurnalul Oanei Pellea, adică exact ziua în care am cumpărat cartea. Că aşa fac cu toate. Aleg un colţ şi îmi dau eu autograf. Pe Oana Pellea o iubesc (în secret 😀 ) de mult timp. Nu, nu spun nici picată cu ceară că am crescut cu ea, că nu-i aşa. Dar am început să o iubesc când încă mai oscilam între copilărie şi adolescenţă. Aşa, ca prezenţă, dacă vreţi. Nu vorbesc despre Jurnal, cu siguranţă mulţi l-aţi citit şi dacă nu, nu sunt în măsură să fac eu recenzii. Dar lectura aia m-a făcut să îmi doresc să caut o cale de a-i putea transmite un gând, o idee de simţire. Un pasaj anume despre îngerii ei a fost picătura care a umplut paharul meu de gânduri pentru ea. Am găsit, nici nu mai ştiu unde, o adresă de mail şi am început să scriu : „Doamna Oana, …” şters. „Doamna Pellea, …” şters „Dragă Oana…” şi am scris. Şi am trimis. Nu cred că au trecut 3 zile până când a apărut răspuns. Vă spun cu toată sinceritatea că am fost convinsă că e un reply cu eroare, cu destinatar inexistent sau ce mai anunţă yahoo în astfel de cazuri. Mesajul începea cu „Draga mea, …” şi mulţumiri şi urare pentru mine şi îngerii mei şi iar mulţumiri şi apoi „plecăciuni, Oana”. Am citit de 5 ori, am verificat expeditorul de 6 şi tot credeam că e o farsă. Nu a fost o farsă.
Sigur, sunt aproape convinsă că nu am fost eu o excepţie. Nu mesajul meu a determinat-o să-mi răspundă, nu cred că am scris eu mai altfel decât cei care i-au mai scris. Posibil să facă asta des, cred că o face. Nu pot să cred că modestia pe care o citesc pe chipul ei de câte ori o văd pe la TV (nepermis de rar, apropo) e un act bine jucat.

Am avut ocazia de câteva ori să stau lângă oameni care au ridicat sala în picioare cât au stat pe scenă. Staţi liniştiţi, nu e o laudă, nu am niciun merit că m-am nimerit acolo, au fost întâmplări. Unii au redevenit oameni după ce au lăsat artistul în spatele cortinei. Oameni cu dureri de măsele, cu nevoia de o ţigară, cu glume şi autoironii şi temeri că n-au fost cum ar fi trebuit. Alţii au rămas vedete şi în spatele scenei. Vedete pe care le deranja orice pală de vânt îndrăznea să îi atingă.
Şi asta mi-a demonstrat că omul-om, nu bate cu ciocănelul în masă ca să facă linişte când are ceva de spus. Şi nici artistul nu întrerupe spectacolul ca să ceară publicului să nu se mai foiască.
Da, sunt oameni în jurul cărora se face linişte. Îi ştiţi?