Nu ştiu de ce dar am prostul obicei să merg repede. Fie că mă grăbesc sau nu, paşii mei au ritmul lor din care ies destul de greu. Nici nu-mi mai dau seama de asta. Astăzi, tot fără să ştiu de ce, mi-am impus să-mi controlez păşirea şi să observ. Şi să ascult. Nu trag cu urechea la discuţiile oamenilor pe stradă şi nici nu-i privesc insistent deşi îmi place să studiez oameni. Atunci când nu mă văd. De cele mai multe ori însă, nu-i văd. Pentru că nici măcar nu sunt prezentă. Nu sunt acolo. Merg din inerţie dar nu văd şi nu aud, sunt departe, agăţată de câte un gând ştrengar. Uneori, mă strigă cunoscuţii după ce mă salută. E bine dacă strigă, înseamnă că le pasă. Şi că mă cunosc şi ştiu că eu niciodată n-aş evita să răspund unui salut. Azi însă am vrut să fiu acolo, printre oameni. Să-i văd şi, mai ales, să-i aud.
Când te intersectezi cu trecători, auzi frânturi de conversaţii care, adunate şi puse cap la cap, deşi rupte din context, pot compune poveşti de viaţă. În secunda aia în care trecătorul din faţă ajunge în dreptul tău, surprinzi mici părţi din ceea ce-l preocupă pe el, străinul, atunci. Poate l-a preocupat şi ieri. Poate şi acum îl frământă gândul ăla.
Două doamne între două vârste, discutau, cu siguranţă, ştirile zilei. Da, scriau medicamente mai scumpe şi… mi-a fost suficient. Atât am auzit dar am ştiut ce discutau. Aşa cum am ştiut şi că fata în tricou roşu pregătea o petrecere. Vezi, să nu spui nimic, ne strângem toţi şi când intră cântăm….
Un domn s-a oprit în faţa unei vitrine şi uite, îţi place? am vrut să... Mi-a părut rău că nu am aflat ce a vrut. Dar doamna părea interesată. Cred că îi plăcea.
Pe final am lăsat ceea ce mi-a plăcut cel mai mult. Un adolescent, nu mai mult de 14 ani, îi spunea, de fapt, îi striga celui de lângă el că da, erau doi oameni şi o fată. Nici nu am mai avut nevoie de continuare. Cei doi oameni şi o fată mi-au oferit motiv să mă felicit că azi am ales să fiu prezentă printre trecători. De mâine mă voi agăţa din nou de gândul meu ştrengar şi nu voi mai auzi secunda de conversaţie din intersectarea cu oameni şi o fată.
Să… aveţi timp de auzit! 😉
Poteci de dor 
Și eu sunt asemenea ție, nu văd, nu aud. Însă am momente când mă uit aleatoriu pe stradă și încerc să-mi dau seama cine este acel om și ce are de gând, iar acest lucru mă fascinează cel mai tare, și anume că, deși pot caracteriza acel om prin câteva cuvinte, nu-i pot ghici gândurile. Noi, oamenii, suntem un mecanism tare complicat, tocmai din cauza faptului că existența ne este marcată de contrastul dintre esență și aparență.
ApreciazăApreciază
Ce frumos ai spus! Da, fără a judeca omul după înfăţişare ci doar aşa.. doar pentru tine, îi creionezi viaţa, te gândeşti ce munceşte, ce îi place… Eh, dacă am putea afla şi cât de departe de realitate suntem…. Am avut mai demult aici o postare cu fotografii ale unor femei şi i-am rugat pe cei care vin pe aici să aleagă cu cine ar bea o cafea, cu cine ar merge într-o excursie etc. Şi mă gândesc şi la asta înainte să trag concluzii. Uite, asta e.
Eu, de obicei, mă uit prin oameni. Adică mă uit la ei dar cum sunt cu gândul aiurea, nu-i văd. Şi omul ăla, săracul, dacă mă cunoaşte, fie şi doar pentru că e doamna de la care cumpăr brânză, mă salută. Eu tresar ca şi cum cine e, ce vrea de la mine şi oare de unde o ştiu pe tanti? 😳
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Ce simpatic. E plin de optimism acest post. Te văd în Sibiu… Știi ce mi-a trecut prin minte? Dacă va fi vreodată să fim amândouă pe o stradă în Sibiu, pe aceeași stradă, o să ne trezim amândouă că mergem mai repede decât toți (și eu merg repede și când nu mă grăbesc, nu știu de ce, așa e ritmul pașilor mei). Știi? Să ne trezim amândouă și să realizăm: Tu ești Potecuța! Tu ești S! Mi se părea mie că te știu de undeva… 😀 😀 😀
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Hehehe, asta chiar ar fi ceva. Să ne recunoaştem după ritmul paşilor. Cum cântă fetele de la Căpâlna: Că mi-l cunosc după mers 😀 😀
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Intrând mai rar în contact cu mulțimea, profit cât pot de mult, absorbind informații și imagini, pe care care le procesez apoi în liniște. Îmi reglez mereu viteza, în funcție de împrejurări. 😉
ApreciazăApreciază
Putem ţese multe poveşti din frănturi. E bine că poţi face asta. Eu am constatat că am numai viteza „pui de turbo” 😀 Nu e bine.
ApreciazăApreciază
Eu zic că tocmai ăsta e spectacolul lumii. Unul în faţa căruia ne vom minuna de fiecare dată.
ApreciazăApreciază
E generos spectacolul ăsta şi mai e şi gratis. Păcat doar că uneori uităm să mai şi aplaudăm…
ApreciazăApreciază
Poate că e mai bine aşa. Pentru că cei de pe „scenă” ar putea interpreta altfel continuarea. Şi să-şi folosească şi ei palmele. E mai bine s-o facem pe blog. Părerea mea. 🙂
ApreciazăApreciază
Stai că nu pot fi serioasă acum că am ajuns la partea cu răsăritul şi cortul pus încă nu ştiu cum. 😀 😀
Pe blog e voie cu palme? Nu ştiu, întreb. Mă duc înapoi la cort să văd ce se întâmplă.
ApreciazăApreciază
Draguta experienta ta! Nu stiu daca exista cineva care sa fie atent , cu adevarat , pe strada , la cei din jurul sau.In genere zic , desi nu cred ca ai observat , oamenii merg uitandu-se in jos , dar nu pe unde calca sau le vezi privirile plecate.Astia sunt cei ce nu vorbesc la telefon sau cei ce nu merg insotiti.Desi si cei insotiti , uneori , par extrem de absenti.
Pot sa spun ca si eu sunt una dintre absentele strazii , desi merg destul de rar pe jos sau cu transportul in comun.Problema mea acuta , de care nu pot scapa de vreo 2 ani , este lipsa de atentie sporita ,in drum spre ce merg.De multe ori ma urc in masina acasa si ma trezesc parcand la servici.Totul fac automat , ca robotul…Fptul ca sunt intreaga si nevatamata si nu am luat amenda , denota faptul ca un subconstient al meu , ma gandesc , ramane in alerta maxima , cand intru in „staza” :))))
In fine , nu asta este important….cred ca ar fi necesar o invatare de folosinta la capacitate maxima a creierului….utilizam prea putin si asta ne acapareaza interesul pentru ce ne inconjoara.Si grija si depresia si regretul si frica siorice alt gand negativ taie din atentia obiectivelor din jur , a realitatii ce ne inconjoara.
ApreciazăApreciază
Nu ştiu cum ne-am putea antrena creierul să fie mai alert, cu atâtea şi atâtea gânduri şi griji şi etc, e destul de greu să stai conectat la realitate. Şi vorba ta, pierdem din vedere lucruri importante.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mers repede.. deseori fără motiv, bifat.. Surprins fragmente de conversație.. și deci feliuțe de viață, bifat.. Plăcut, bucurat, îndrăgit, bifat.. 😀 Scuze de ..bife, dar parcă mă văd și pe mine rătăcind printre ..intersecții și frânturi de suflet de om. Drag îmi este și mie să le surprind fără să vreau.. și parcă devin cumva și ale mele un pic acolo, chiar dacă pentru numai câteva secunde. 🙂 Se intersectează și cu ..existența mea. Pe unele chiar le țin și minte, devin parte din cine sunt, ..păi dacă pașii m-au pus în calea lor, ..cine mai știe, poate îmi erau chiar și mie destinate, oarecum indirect, nu? Nemaispunând de ..cele gânduri ștrengare, poate la mine chiar rătăcite.. Ele îmi dau mereu târcoale.. și nu-mi rămân niciodată în urma pașilor grăbiți, deși uneori poate chiar mi-aș dori…
ApreciazăApreciază
Ce frumoooos! Da, părticele din sufletul lor surprinse de noi din cuvinte prinse la intersecţie, devin părţi din viaţa noastră. Şi poate se întorc din amintiri şi ne răspund la întrebări….
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Cred că deseori e un pic mai mult decât ..”poate”, hihi.. cel puțin la mine. Reușim cumva să ne reflectăm unul altuia, ca oameni diferiți și totuși la fel, exact ceea ce trebuie, ..chiar fără să ne dăm seama, ..ca din mers, ..în trecere. Și nici măcar nu știu dacă noi facem asta, sau pur și simplu se întâmplă natural, ..piese din același puzzle ..ce ne suntem noi unii altora! Parcă ..pași din aceleași dans, ..cum să nu?! Amintirile, hmm.. senzația aceea de câte ori mergem la mare, ..nostalgia de care mai pomeneam parcă pe undeva ..hihi ..oare nu ne sunt cumva singura călăuză?.. 😀 Mai jucăuș, mai abătut uneori.. dar tot înainte, solidar împreună. uneori fără să o știm, deci chiar și ..parcă din umbră. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mai ales de când nu mai pot merge repede (din motive obiective), parcă și timpul contemplării, ascultării, auzirii celor din jurul meu s-a dilatat. E un timp cu folos, nu e niciodată timp pierdut. Timpul/atenția acordat(ă) altora nu e nicicând timp pierdut… E drept că nici timpul acordat nouă înșine nu e…sau n-ar trebui să fie (considerat) timp pierdut.
Gânduri bune, Potecuț!
ApreciazăApreciază
Nu are cum să fie timp pierdut. Trebuie cumva să-mi controlez ritmul, să-l încetinesc, să-mi dau timp de ascultare…
Zi cu zâmbete, Oana!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Cit de mult ma recunosc. Mai putin pasul grabit;)) Limuzina mea nu prinde atat de mare viteza incat sa par grabita.Si uite asa ma trezesc ca prind din zbor crimpeie de viata. Ce asa cum spuneai tu intr-un comentariu uneori se intorc din amintiri. Imi place si mie sa observ oamenii dar tot asa discret, sa incerc sa ghicesc o particica din povestea spusa de un gest sau o privire. Poate intr-o zi o sa ne intalnim pe o strada din orasul nostru tu cu un pas mai grabit , eu la relanti si facem schimb de impresii.:) Ai gastigat acordaind timp vietii din jur.
ApreciazăApreciază
Dându-ne timp de ascultat, câştigăm mai mult şi mai multe. Mulţumesc, draga mea pentru comentariul frumos! Te pup!
ApreciazăApreciază
UPs am gresit in loc de castigat am scris gistigat. si acordind . Off graba asta. Sau o fi caldura de vina?:))
ApreciazăApreciază
De la căldură se mută tastele. stai liniştită
ApreciazăApreciază
eu doar azi am auzit doi tineri spunadu-si ” te iubesc”, un copil gangurind la porumbei, o babuta citind aproape in soapta un ziar si o tanara interesata de timp.
mereu aud vocea strazii, pentru ca, mereu merg incet,
ApreciazăApreciază
Frumoase frânturi vin viaţă…
Ar fi păcat să pierzi ritmul ăsta 😉
ApreciazăApreciază
Dimineata, la plimbare cu Cola, obligatoriu povestesc cu ea, altfel ne-ar prinde amiaza pe strazi. Spre lucru, mereu ma grabesc pentru ca plec tarziu de acasa, asa ca singurele „figuri” care ma pot opri din gandurile care deja-mi sunt la servici sunt cateii. Daca ma intalnesc cu un catel, obligatoriu socializez cu el si cu stapanul lui, atunci uit ca ma grabeam. De ceva vreme observ ca nu ma mai intereseaza oamenii si gandurile lor, doar daca imi sunt apropiati. In schimb ma scot din sarite cei cu casti, care converseaza cat ii tin gura cu cineva la telefon. Am figuri de om batran, fara rabdare pentru cei mai tineri. Asta este!
Zile frumoase, draga Potecuta!
ApreciazăApreciază
Pingback: Un click spre trecut… | Poteci de dor
🙂 Ma bucur ca am fost „trimisa” aici, sa aflu nu doar ca nu-s singura care merge repede si nu aude, nu vede – cunoscutilor le spun sa-mi puna piedica pe strada, ‘ca nu-i vad, chiar daca pare ca privesc spre ei.
Multe povesti ne putem imagina atunci cand auzim fragmente din discutii. 🙂
Pe sub fereastra noastra trec zilnic zeci de oameni, si unii vorbesc foarte tare… Pe la sfarsitul anului trecut m-am gandit sa notez „ce prind din zbor” – am o multime, si tot vreau sa scriu despre si mereu e altceva de facut. 🙂
Ceva asemanator cu „doi oameni si o fata” s-a intamplat intr-o sala de judecata, cand un martor a fost intrebat ce a vazut: {…] „Pe drum venea omul si femeia”. „Femeia nu-i tot om?” intreaba judecatorul. „Ba da”. „Atunci, cum se spune?” „Omul si femeia veneau pe drum”.
ApreciazăApreciază
Înseamnă că tu mă înţelegi. Mie îmi e ruşine tare că, vorba ta, mă uit la oameni dar nu îi văd. Dacă mă salută, tresar de parcă aş fi văzut o fantomă şi abia mă dezmeticesc să răspund. E nasol, oamenii pot crede că aştept să fiu salutată dar nu e aşa…
Vaiii, cât de bună e asta cu femeia, nu o ştiam 😀 😀
Să îţi faci timp să scrii, merită. Foarte bunăă ideea de a nota frânturile!! 😉
ApreciazăApreciază