Un dor, un val, o amintire

1Când am văzut prima dată marea, eram puţin mai înaltă decât găletuşa în care adunam nisip pentru ceea ce ar fi trebuit să fie un castel. Nu aveam prinţese care să locuiască în el şi nici eu nu cred că m-am visat vreodată una. Posibil să nu fi aflat încă nimic despre calităţile unei prinţese. Nu era nevoie. În grămăjoara de nisip care se ridica semeţ la picioarele mele, putea locui orice voiam eu. Deh, avantajul vârstei care nu cunoaşte imposibilul şi nu face calcule care separă povestea de real. Îmi amintesc destul de multe din perioada aceea prelungită pe vreo 2-3 luni. Nu intru în detalii dar cam atât a durat prima mea escapadă la mare. Sigur că s-au estompat multe şi au rămas doar flashuri care, puse cap la cap, ar putea reconstitui o parte a filmului. 

De pildă, îmi amintesc perfect că stăteam pe balconaşul hotelului şi trăgeam de un tub ca de pastă de dinţi în care era ciocolată. Primit peste balustradă de turiştii din camera alăturată care erau din altă ţară. În mod normal n-aş fi avut voie. Nu, nu ştiam încă treaba cu luat ceva de la străini. Nu ştiam nici că nu aveam voie pentru că ups, comunism, ups, miliţe, buf… prostii. Eram un copil şi nu ştiam de interdicţii şi posibile sancţionări. Filmul se rupe după ce-l văd pe „nenea” care îmi arăta cum se pune tubul la guriţă şi apoi pe mama care m-a privit stupefiată. De aici nu mai ştiu nimic. Dar nu că m-ar fi ameţit ciocolata ci pentru că am uitat continuarea.
Veţi râde dar îmi amintesc perfect mesele din rastaurant şi farfuriile alea cu dungi albastre pe margine. Şi cutii mici, mici, cu bobiţe negre pe care le mâncam cu o poftă de nedescris chiar dacă nu ştiam ce sunt. Am aflat mai târziu ce erau şi tot atunci am aflat şi cum se făcea că aveam acces nelimitat la ele. Dar asta nu vă spun 😀 😀
Şi acum ajung la esenţă şi implicit, la dor. Şefa hotelului în care mi-am petrecut eu cele multe zile acolo, a făcut o pasiune pentru mine. Şi eu pentru ea. Pasiune au făcut cam toţi angajaţii că, spune lumea, eram un copil cuminte şi frumos. Na, nu mă iau după gura lumii dar nici dovezi contra nu am 😛 Primeam în fiecare zi ciocolată (şi despre asta ştiu sigur că v-am mai povestit şi tot n-am găsit nicio sursă de reamintire) cu ambalaj roşu şi un stup de albine pe ea. Ciocolata era cu lapte şi nu era de pe la noi. Dar nu asta e important. Important e că acum, când scriu, simt că dacă aş putea în hotelul ăla, să urc pe jos scările aşa cum am făcut când m-a pierdut mama şi a făcut atac de panică că am fost furată, sută la sută aş resimţi parfumul acelor luni. Şi îmi doresc asta nespus de mult. Problema e că nici nu ştiu dacă mai există hotelul. Că de arătat, sunt convinsă că nu mai arată aşa. Păcat că nu mai există emisiunea cu Andreea. Să mă răpească şi mă mă ducă direct în faţa hotelului. Nici nu trebuie legată la ochi că oricum drumul nu-l mai ştiu. Şi, dacă e posibil, să fie şi tanti şefa. Mi-o amintesc bine şi pentru că, la un moment dat, a fost acasă la noi, avea drum şi a stat suficiente ore încât să mi se întipărească şi mai bine în minte figura ei. Dacă aş întreba-o pe mama, sigur ar găsi un „link” sprea ea. Sau nu. Cert e că nu vreau. Dacă mă supăr, mă pun pe treabă şi pe cercetări şi o găsesc eu. Sper, sănătoasă.
Mi s-a făcut aşa un dor încât vă dau cuvântul că dacă închid ochii mă văd cu tata care mă ţine în braţe în apă. Şi simt un val care mă mângâie pe încheietura mâinii stângi, acolo unde port o amintire. Şi încă una.
Şi un vis.

Acest articol a fost publicat în Suflet pe poteci și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

53 de răspunsuri la Un dor, un val, o amintire

  1. Mirela zice:

    Ooooffff…. 🙂 ❤

    Apreciază

  2. Maria Itu zice:

    Iubesc marea pentru că este atemporală, pentru că ea nu ține cont de timp, ci doar de vreme, însă rămâne neschimbată. De aceea, când sunt aici, acasă, timpul trece mai armonios pentru că o știu aproape. Când spun „la mare” spun „acasă”.
    Mi-a plăcut povestea ta. Din păcate, copiii de astăzi nu mai sunt interesați de castele de nisip. Ei sunt direct prinți. 🙂

    Apreciază

    • Ei, da. La tine e altceva, e mai profund sentimentul, e vorba de „acasă” pe care-l purtăm cu toţii cu noi, oriunde am merge. Pentru noi, ăştia născuţi departe de mal de mare, e un altfel de sentiment. Tot frumos şi tot cu dor.
      Nu ştiu, Maria, tu să-mi spui. Chiar, ce fac copiii pe plajă acum? Nu-mi spune că butonează 😦 Vreau să cred că tot cu găletuşe sunt…

      Apreciat de 1 persoană

  3. Mirela zice:

    Am si eu de-astea, foarte asemanatoare. Singurul lucru inedit sunt bobitele cele negre….. ce erau alea ? 😀

    Apreciază

  4. doarnicol zice:

    Cât de frumos.. magic parcă, ai povestit tu aici!.. Și mie mi-e la fel de dor de mare, de atmosfera aceea de la noi ..mai de pe vremuri, de un ..nu știu ce și un nu știu cum, de.. și iar de.., nici nu cred că poate fi pus în cuvinte. Cât pot și cuvintele astea, dragele de ele. parcă duce?.. 🙂

    Apreciază

  5. krantz zice:

    Mă-ntorc la tine, iar şi iar mare albastrăăă…

    Apreciază

  6. Înduioșătoare amintirile din copilărie. De fapt de ea, de copilărie și parfumul ei ne e dor… Ce bobițe negre mâncai tu?

    Apreciază

    • Sigur, nu exclud că şi asta contribuie mult la dorul de care vorbeam, adică faptul că e vorba de copilărie. Dar pe cuvânt că aş vrea să revăd locul ăla. Aşa… de drag. 😉
      Icre negre. Şi ceva mă face să cred că nu erau din astea cum se găsesc acum prin magazine, adică ceva colorat cu vag gust de peşte. Erau din alea date „pe sub mână” 😀

      Apreciat de 1 persoană

  7. Drugwash zice:

    Ferice de tine, cu amintirile tale frumoase! 🙂
    Oare ale mele unde s-au ascuns? Sau n-au existat vreodată? Cine mai ştie…

    Sper că bobiţele alea nu erau icre negre, că sînt al naibii de greţoase şi ar însemna că ai o problemă dacă de mică nu te-a deranjat gustul lor. 😀

    Apreciază

    • Eu zic că n-ar fi rău să le cauţi mai bine, sigur vei da peste ele 😉
      Ba exact aia erau şi pe cuvânt că nu am avut niciun fel de greaţă. Zici că-s defectă? 🙄

      Apreciat de 1 persoană

      • Drugwash zice:

        Am o poză cu mine pe plajă, aveam cred că vreo doi ani. Dar n-o pot publica,că mă bagă ăştia la nu-ştiu-ce infantilă. 😀

        Nu mai am „markere” pentru amintiri, adică ceva care să-mi „deschidă uşa” spre una sau alta. Poate doar oamenii care-au fost şi ei acolo, dar nici pe aceia nu-i mai găsesc, de multă vreme. Sau nu mă mai găsesc ei pe mine…

        Copiii se ştie că bagă în gură toate… era să zic vorba aia! XD Hahaha, glumesc – eu n-am gustat niciodată, doar am auzit despre ele, aşa că se prea poate să greşesc. Dar nici nu contează – important e să fim Oameni, indiferent dacă unii ne caracterizează drept ‘defecţi’ fiindcă aia sau ailaltă. 😉 Aşa că n-ai de ce să-ţi faci griji. 🙂

        Apreciat de 1 persoană

  8. july zice:

    Stiu doar ca vara nu se ducea atat de repede cand eramn copil si mai stiu ca nu aveam nimic daca stateam toata ziua pe plaja. Acum, nu siu de ce, verile sunt scurte, prea fierbinti, dar brronzul ramane de la un an la altul. :))))

    Apreciază

  9. Ce mică-i vacanța mare! 🙂 Copilăria, ca o vacanță de neuitat!

    Apreciază

  10. Oana zice:

    M-a emoționat așa de tare textul tău încât… nu pot spune decât: mă-nclin în fața valului ce mângâie visul de pe încheietura mâinii tale! Și-ți doresc a fi un vis împlinit.

    Apreciază

  11. Ana zice:

    Eeeeeiiii.frumoase amintiri ai….si cred ca de sapi adanc , mai gasesti si alte bucatele uitate de atunci….

    Apreciază

    • Sigur, sigur! Sunt, aşa cum spuneam, flashuri care vin şi pleacă. De pildă, îmi mai amintesc că la ieşirea din hotel era o tanti care vindea la o tarabă tăt felul de chestii colorate şi împletite care mă fascinau. Dacă o secundă mă scăpa mama din ochi şi de mână, eram prezentă acolo. Nu ajungeam să văd ce era pe tarabă dar mă prindeam de margine şi mă ridicam pe vârfuri. 😀 Am şi o poză cu capra şi cu unul dintre cei trei iezi, sunt un fel de statuete. Capra e mai mare ca mine, la iezişor îi ţin mâna pe cap. 😀 Na, că m-am pornit iar 😀

      Apreciat de 1 persoană

  12. Prima dată când am fost la mare (Mamaia), am confundat-o cu Lacul Tăbăcăriei și tot mi se părea mare. Bine că mi s-a spus mai apoi că-i în partea cealaltă. Și nici nu mai eram copil! 😦

    Apreciază

    • Eiii, stai liniştit, Petru, nu eşti singurul. Mi-au spus mai mulţi amici care au fost pentru prima dată la mare că au exclamat celebrul „uauuuu!” când au văzut lacul crezând că e marea. Relax, eşti bine 😉

      Apreciază

  13. fata veselă zice:

    Hai că te aştept la mare! :))))

    Apreciază

  14. O fata zice:

    asa o melancolie imi aduc astfel de postari si asa un foarte mare dor.

    Apreciază

  15. noradamian zice:

    Plăcut, emoționant! Ca dintr-un vis de neuitat… 🙂

    Apreciază

  16. Pingback: Recomandări (8) | Illusion

  17. Loreen zice:

    *îmbrățișare*

    Apreciat de 1 persoană

  18. Floare de mai zice:

    N-am fost la mare niciodată dar tot mi s-a făcut un dor de tata şi de a avea alte amintiri cu el…pentru cât mai târziu posibil….era prea devreme să devină şi el o amintire…😢😢

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s