Trăiesc periculos, locuiesc la bloc

Cine n-a trăit la bloc, nu ştie ce înseamnă să-ţi testezi limitele, nu ştie ce-a pierdut, nu înţelege ce-i aia adrenalina traiului în cartier. Măi, e cevaaaa… ce greu s-ar putea transpune în cuvinte. E o emoţie aparte pe care numai cine-o simte o-nţelege. Nu degeaba a spus poetu’ „Meargă pictorii la ţară/Ca să piară/De căldură şi de praf!„. Mă rog, asta cu căldura şi praful e discutabilă, eu n-aş zice că la oraş e mai bine, din contrã. Dar rămânem doar la ideea principală, aia cu pictorii. Revenim.  Dacă n-ai curaj sau nu-ţi dă voie medicul să te dai cu parapanta, să te arunci de pe un pod cu cordelina, nu-i nimic. Te muţi la bloc şi garantat ai parte de aceleaşi trăiri şi palpitaţii pe minut. Îţi antrenezi nervii pentru zile hard-core şi te antrenezi pe tine să rezişti tentaţiei de a-ţi plesni adversarul la jocuri pe echipe. E gratis dacă nu luăm în considerare întreţinerea care are inclus preţul liftului care nu merge şi al gunoiului pe care nu-l prea ridică nimeni. Dar, să vorbim pe lucruri concrete, zic. Şi nu ne întoarcem prea mult în timp că nu e nevoie. Ultimele două zile au fost, oricum, extrem de ofertante. Ieri dimineaţă, ora 9. Sigur, e o oră la care un om gospodar e deja sătul de muncă. Nu-i cazul meu. Eu am nevoie de somn ca de aer şi cu ocazia asta vă întreb dacă nu ştiţi pe undeva o cameră izolată fonic, unde nu se aude nici vântu’, nici vulturu’. Vreau să dorm două zile. Nu fac pagubă. Nu mănânc, nu beau, nu vorbesc. Doar dorm. Revin. Când mă pregăteam să mă întorc pe cealaltă parte să-mi savurez bunătate de somn, începe să mă gâdile la urechiuşe o jiană sau învârtită sau haţegană sau ceva că nu le prea nimeresc. Tot mai tare, tot mai vioaie. Melodia. Pun perna pe cap, tot aşa se auzea. Deschid un ochi, geamul închis. Mă mai întorc o dată, nicio schimbare. Ok, am înţeles, e nuntă în bloc sau în cel de peste drum. Aştept. Se opreşte muzica. Adorm. Nu ştiu cât a trecut, iar muzică, muzică apoi nelipsitele claxoane. Se duce somnul, mă ridic ca teleghidată din pat, sunt resemnată. Să fie mirii sănătoşi, cu ei n-am nimic. Şi să le fie casa de piatră, să nu pătrundă zgomotele-n ea.
Azi dimineaţă, ora 8 şi ceva. Un zgomot ciudat mă face să mă foiesc. Nu-i muzică. Se aud şi nişte pocnituri. Vuuum, vuuuum, poc, vum, poooc, vuuuum. Se duce naibii somnul şi mă loveşte inteligenţa: vecina de sus, aspiră-n casă. Duminica la ora 8. Identific şi poc-ul: loveşte cu furtunul sau cu capătul furtunului pe parchet. Ştiţi cum se aude când pică ăla pe parchet? Vă spun eu: nasol. Nu sunt atât de sensibiloasă pe cât aţi putea crede şi nici nu am un auz peste medie dar se auzea într-un mare fel. Tot teleghidată, tot bombănind, ies cu cafeluţa-n balcon. Soare, linişte, soare. O poezie! Pe la strofa a treia, începe o alarmă de maşină, ca un fel de refren. Eu aud alarme cam în fiecare noapte dar asta făcea ca o sirenă de pompieri. După vreo două minute tace. După alte 5 iar urlă. Iar tace, iar urlă. Mă ridic de pe scaun să şi văd ce aud. Lângă o maşină de fiţe, o fată (drăguţă, de altfel. Asta ca să vedeţi că nu-s aşa de rea) se holba când la maşină, când la o chestie pe care o ţinea în mână şi tot apăsa şi tot degeaba. Tace alarma, dispare şi fata-n bloc. Câteva minute de linişte. Eu am rămas cu ochii pe maşină şi pe cuvânt că nimeni şi nimic nu s-a apropiat de maşină când a început iar să urle la noi. Cred că de la căldură sau din pură plictiseală. Iar două minute de alarmă, iar linişte, iar alarmă. Şi de aici începe spectacolul dintre blocuri. Fata a ieşit iar, a apăsat de câteva ori pe chestiuţa din mână, a încercat ceva pe la uşi, a tăcut zdrăngăneaua. De la etajul 3 al blocului din care a ieşit fata, a început o voce mai ţipătoare decât alarma: „da’ opreşte alarma aia că am copii mici care dorm, nesimţito. Chem poliţia acum. Da’ nu e posibil aşa ceva, nu-mi dorm copiii că te joci tu la alarmă, etc”. Fata a dat din mână şi a intrat în bloc dar tanti a continuat să urle. A găsit şi partener de dicuţii în altă tanti de la etajul 5. Ea ţipa de la 3, aia de la 5. Eu mă întrebam ce-i fac copiii. Aşa cum mă întreb de fiecare dată când cineva iese în balcon şi urlă 20 de minute la unul care a lăsat muzica mai tare 5 minute. Că din cauza muzicii nu pot dormi. Dar, oare, din cauza ţipetelor, pot?
Sigur, exemplele pot continua dar, aşa cum spuneam, mă opresc la astea două zile şi aştept cu nerăbdare şi altele. Şi vă las pe voi să-mi spuneţi de vecinii voştri.
Cert e că dacă nu dorm cât am nevoie, încep să fac ca alarma aia de maşină. Şi, în încheiere, să ne amintim de compunerile pe care le făceam în prima săptămână de după vacanţa mare:
„Ce frumoasă e viaţa la bloc!”