Nu pot să tac dar îmi asum!

Dacă aş fi avut fraţi, sunt mai mult ca sigură că aş fi fost oaia neagră a familiei. Dar cum n-au avut grade de comparaţie, ai mei mi-au spus de nenumărate ori că am fost un copil tare cuminte. Îi cred pe cuvânt, nu am avut la îndemână mijloacele de exemplificare ce le-ar fi schimbat părerea. Nu ştiu de ce şi nici de unde mi se trage dar am, uneori, prostul obicei de a fi contra vântului. Când sunt la masă cu 10 persoane şi toate spun da, eu simt nevoia acută de a crede că-i nu. Nu o spun întotdeauna dar o simt. Şi nu e vorba că aşa vreau eu, că aşa vor muşchii mei, că-i vineri. Găsesc argumente solide şi văd foarte clar albul în tot negrul pe care ei spun că-l văd. Sau invers. Sunt momente în care mă înşel, desigur. Câteodată o şi recunosc şi-mi cer scuze dacă e cazul. Câteodată nu o spun dar mă consum şi am mustrări. Câteodată spun că parcă mie îmi pare că-i alb dar cer şi alte păreri. Acum e valabilă asta din urmă.

Una dintre emisiunile TV la care mă uit cu plăcere şi interes atunci când am timp, e „România, te iubesc!”. Am văzut şi ediţia cu românii din Regatul Unit sau, mă rog, una din ele că am înţeles că a fost dezbătut subiectul şi într-o altă emisiune sau mai multe, nu ştiu exact. Mie mi-a plăcut mult. În afară de cei care fie cerşesc, fie jegmănesc căscaţii de la alba-neagra, eu nu am rămas din acea ediţie cu impresia că cei plecaţi acolo au o viaţă de vai-mama-lor. Chiar nu. Am înţeles că nu e uşor şi nici nu era nevoie să îmi spună ei, asta o ştiam şi eu. Am înţeles că nu e joacă acolo, că se munceşte mult şi greu sau foarte mult şi foarte greu. Dar şi că merită efortul, că oamenii au posibilitatea de a pune un ban deoparte şi că, oricum, e mai bine decât aici că n-au plecat de fiţoşi ce sunt. Şi am mai înţeles că tocmai pentru a reuşi să pună un ban deoparte, adică fix motivul pentru care şi-au lăsat acasă părinţi, copii, prieteni, colegi, trebuie să facă mai multe eforturi. Unul dintre cele mai mari  e acela de a împărţi locuinţa cu alţi n pentru că sunt mari chiriile iar salariile, deşi cu mult peste cele de la noi, raportate la chirii, nu dau pe-afară. Nu e nimic rău, nici ruşinos, nici de condamnat, nici nicicum în sensul ăsta. Dar! Orice s-ar spune, nici extrem de comod.

Ca să pot continua şi ca să înţelegeţi ce nu înţeleg eu, ar trebui să vă rog să urmăriţi un fragment din emisiunea cu pricina pentru că acolo e „şpilul”. Ştiu, 10 minute e mult. Dar partea importantă e să zic… în primele 5-6, nu mai mult. Dacă aveţi timp şi chef, e ok, discutăm pe subiect. Dacă nu, nu e nici o problemă, poate reuşesc să vă fac să înţelegeţi ce nu înţeleg eu.

Despre fragmentul ăsta e vorba(nu a vrut să mă lase să îl includ nicicum) : http://www.stirileprotv.ro/lbin/video_embed.php?media_id=61671378&section=20629&video_section_id=

Primul gând a fost acela de admiraţie pentru oamenii ăia. Pentru curaj, pentru determinare, pentru tot. Da, ţara ta nu-ţi oferă mai nimic pe măsura celor două facultăţi aşa că e mai bine să tragi de fiare pentru străini. Jos pălăria, mă înclin! Nu, nu sunt ironică. Eu, în capul meu, chiar îi admir pe cei pe care i-aţi văzut. E ruşine să munceşti, indiferent de „obiectul muncii”? Sigur că nu.
Boon. Deci, pe scurt, mi-a plăcut şi oamenii ăia nu mi-au insuflat nici milă, nici dezgust, Doamne fereşte! Din contră.
Dacă aţi urmărit fragmentul, aţi văzut că stau 7 persoane în… 4 camere, parcă. Sau trei, nu contează. Casa are o baie şi o bucătărie micuţă. Întrebarea mea e: credeţi că e din cale afară de comod? Să luăm un exemplu: România anului 2015, apartament cu 3 camere şi o baie, familie din 3 persoane, ora 7 dimineaţa. Toţi trei, la ora 8 trebuie să fie prezenţi undeva. Copilul la şcoală, părinţii la serviciu. Nu se mai întâmplă să se mai audă câte un „hai, măi, mai stai mult, ce tot faci acolo? Hai că întârziem din cauza ta!”. Ba eu cred că se mai aude. Şi asta înseamnă că oamenii ăia trăiesc naşpa pentru că îşi dau coate la uşa de la baie? Cu siguranţă nu. Când e vorba de 7 persoane, cu atât mai mult cred că lucrurile se precipită puţin la orele mai aglomerate. Asta înseamnă că e degradant? Capul meu spune nu. Capul altora spune că…

Unul dintre domnii pe care i-aţi văzut, a dat postul în judecată şi cere 200.000 de euro daune pentru denigrare, deformarea realităţii, prejuducii de imagine, etc. Că el a spus că îşi permit lucruri şi asta s-ar fi tăiat la montaj, că ei au spus că se mai face coadă la baie şi asta nu e adevărat, că ei, că el, că na. Am înţeles că a dat interviuri prin presa lor, a fost invitat la emisiunile lor să spună despre presa noastră că. Nu sunt avocatul postului TV, sunt un simplu telespectator contrariat.
Ok, presa din România e de rahat. Toată, cu toţi cei din ea. Nu comentez. Că emisiunile sunt de rahat la fel ca cei care se uită că altfel nu s-ar uita şi ei nu le-ar mai da, iar nu comentez. Că toate sunt pe bani, că toţi se prostituează că avem o presă formată din inculţi şi curve şi mitocani, chiar nu comentez, e părerea lor. Măi, dar lămuriţi-mă unde-i denigrarea? Pot crede că s-a lucrat muult la montaj. Pot crede că intenţionat s-a încercat prezentarea lucrurilor ca să smulgă o lacrimă din ochii celor mai slabi de corason. Şi chiar e de plâns. Nu că 7 împart o baie. Ci că toţi cei 7 au făcut o şcoală aici, poate două facultăţi, şi acum muncesc de-şi rup oasele departe de casă că aici nu-i loc de ei. Că aici nu avem nevoie de oameni buni şi deştepţi, avem nevoie de şmecheri. Asta e de plâns. Şi asta s-a înţeles printre rânduri. Că nu trebuie să-mi spună PRO TV-ul „bă, ăia se înghesuie acolo”, că e la mintea broaştei că 7 într-o casă nu-i chiar loc de vals. Dar nu e nicio pată pe imagine aici. Decât dacă….. decât dacă imaginea pe care tu le-ai prezentat-o celor de aici, cea pe care tu ai construit-o despre tine, nu are nimic în comun cu cea pe care au văzut-o din fotoliu, într-o seară de duminică. Şi asta iar e trist…

Eu rămân doar cu nedumerirea. Şi îi admir în continuare pe cei care au luat viaţa în piept şi au avut curaj. Da, îi respect. Şi pe cei care folosesc o baie la comun cu alte 10 persoane dar muncesc cinstit, şi pe cei care mănâncă o coajă de pâine la două zile ca să îşi crească frumos copiii. Dar în cazul ăsta am un gust amar pentru că uite aşa, iar ne arătăm între noi cu degetul, iar ne înjurăm, iar aruncăm noroi unii în alţii. Şi atunci de ce mirăm şi ne revoltăm când o fac alţii?