O pedeapsă care mă va urmări toată viaţa

Din ziua aia nu-mi amintesc mare lucru în afară de un episod pe care l-aş putea descrie în amănunt. E atât de vie amintirea aia încât aud şi acum vocea. Vag îmi amintesc doar că îmi tremurau palmele transpirate şi că încercam să stau departe de exclamaţii şi of-uri şi vai-uri. Am intrat în sală după nişte zeci de minute care au părut cel puţin un veac. Am luat un bilet şi m-am dus în bancă. Unii scriau de zor, alţii citeau ce-au scris, altul răspundea cu tremur în glas.
M-am aşezat în bancă, am citit biletul, am recitit, am început să scriu. Nu am reuşit să pun pe foaie nimic în afară de câteva linii tremurate şi două pete de cerneală. Am renunţat şi am aşteptat. Nu-mi amintesc ce s-a întâmplat în timpul scurs dar cred că nici nu mai auzeam nimic.

Se învârtea sala, zburau băncile, nu-mi mai simţeam picioarele. Îmi aud numele, mă ridic în picioare, mi se spune să stau jos, mă aşez, mă ridic iar, trag scaunul mai aproape, mă aşez. Citesc primul subiect. Nu-mi amintesc ce era. Încep să răspund. Îmi frecam mâinile necontrolat. Sunt întreruptă. Mi se spune să trec la următorul. Mă conformez. „Semnificaţia titlului din romanul scris de Mihail Sadoveanu”. Răspund la subiect, sunt în temă, îmi place, nu o dau pe după vişini. După câteva minute sunt întreruptă şi întrebată „care a fost, deci, pedeaspsa primită de Nechifor Lipan?”. Hă? Întrebarea n-avea nicio legătură cu ce spuneam eu în momentul ăla dar răspund, relatând momentul în care el este ucis. „Repet întrebarea: care a fost, deci, pedeaspsa primită de Nechifor Lipan?”. Răspund: a fost ucis. „Adică?” Adică a…. şi iar spun, pe scurt şi cu alte cuvinte, ce s-a întâmplat. „Domnişoară, eu te întreb …. şi a repetat întrebarea”. Eu deja eram în faza în care nu-mi mai ştiam nici numele. Adică a fost omorât. „Adică? Care a fost pedeapsa….?” Ce vrea asta de la sufletul meu?, mă gândeam. Eram deja cu gândul că s-a dus naibii examenul de la prima probă şi odată cu el şi viaţa mea scurtă. Adică pedeapsa capitală, spun cu ultimele puteri şi cu capul în pământ.  S-a uitat la mine peste ochelari şi a ţipat „adică pedeapsa cu moartea, fetiţo, cu moar-tea! Ăsta era răspunsul!”. Eram atât de pierdută şi de speriată încât nici măcar „dar asta am spus şi eu” nu am mai reuşit să gândesc. În capul meu era doar ideea că am picat BAC-ul şi sunt o mare proastă. Deşi, sincer, nu asta am spus şi eu?
Când am auzit-o „mda, primul subiect a fost perfect, al doilea la fel dar nu mi-ai răspuns la întrebare. Ai fi putut lua 10. Aşa nu pot mai mult decât 9,50”, mi-a venit să o pup, vă jur.
Au trecut anii şi episodul ăsta e la fel de viu în mintea mea, mă văd clar stând în bancă cu sufletul în gât şi nici acum nu pricep ce a vrut de la viaţa mea, fir-ar pedeapsa cu moartea să fie!

Despre cum m-am tăiat la un deget de la mâna stângă şi am vrut să scap de una din problele scrie, atât de rău arăta rana, vă spun cu altă ocazie. Da, măi, Bac-ul l-am luat. Deşi n-ar părea 😀