Cum am fost eu spion şi corespondent de război în acelaşi timp

Am citit, în timp, foarte multe articole cu şi despre vise. Vorbesc de visele alea din timpul nopţilor sau al zilelor, în cazul norocoşilor care mai dorm şi ziua. În cele mai multe, informaţia că era vorba despre un simplu vis, era păstrată pentru final. Dar erau atât de bine scrise, încât citeai cu sufletul la gură. În puţine cazuri am fost dezamăgită aflând că nu s-a întâmplat în realitate. No, eu vă spun de la început că e vorba despre un vis din două motive: 1. nu am talentul necesar să vă scriu atât de… cu suspans şi 2. nu vreau să păcătuiţi în a treia zi de Paşti, urându-mi de dulce că v-aţi pierdut timpul citind despre… nimic.
Aşa că vă spun din start ca să nu avem vorbe la proces. Dar eu zic să citiţi că merită 😀 Vorba aia, nu în fiecare noapte se duce omu’ în război.
Nu ştiu dacă am nevoie de psiholog, nu ştiu ce ar spune cineva care se pricepe la descifrat vise. Cert e că pe mine m-a ţinut cu sufletul în gât. Dar să purcedem, zic :

Potecuţa era reporter. Şi ca orice reporter care se respectă, eram dotată cu una bucată cameraman. Nu i-am văzut ochişorii în vis dar ştiam că e acolo. Şi eram fix în…. Sarajevo!! Nu mă întrebaţi cum am ajuns acolo, posibil am primit o primă grasă de la şef. Eram în casa unui sârb înalt, foarte solid, cu barbă, ochii albaştri şi păr lung şi neîngrijit (iep, îl văd şi acum ca şi cum e în faţa mea). Făceam un reportaj despre ceva legat de istorie. Omul avea în casă un soi de muzeu cu multe vase vechi şi obiecte folosite de strămoşii lor. Eu întrebam, el răspundea. Vorbeam în engleză dar el nu prea ştia limba aşa că multe chestii le explica prin semne. La un moment dat, a apărut o doamnă despre care, tot prin semne, mi-a explicat că e un fel de menajeră în casa lui. Bun. Pe un raft al „muzeului”, am văzut mai multe bucăţi de lut rupte şi o poză cu un picior cu multe răni pe el. Am întrebat ce e aia şi doamna mi-a făcut semn să mă aşez şi să îi dau piciorul. În timp ce îmi întindea o pastă la gleznă, îmi spunea mai în engleză, mai prin semne, că aşa erau trataţi cei care îşi luxau gleznele în război 😀 (de parcă vorbea de o bătaie cu perne) li se punea lut care se întărea şi ei se vindecau. Am arătat apoi spre poza cu piciorul plin de răni, moment în care tanti a luat o rangă şi a început să lovească în lutul ăla întărit pe piciorul meu. Am înţeles rapid de unde erau urmele (că eram reporter deştept, daaa?) şi am încercat să îmi smulg piciorul. A iesit cu călcâiul format de lut cu tot dar a rămas un superb sabot maro.
Eiiii şi de aici începe chestia mişto că, în timp ce tanti strângea resturile, fără să schiţeze un gest, ca şi cum îmi explica în continuare ce şi cum, a început în cea mai neaoşă românească, să îmi spună că are nevoie disperată de ajutor, că e sechestrată în casa sârbului, că e bătută şi exploatată şi că numai noi o putem ajuta. Eu, şocată, fac semn cameramanului să pornească camera dar să o lase în jos, să nu se prindă sârbul. Zâmbeam şi gesticulam ca şi cum ne interesau obiectele de pe pereţi dar vorbeam în limba română, cum să facem să o ajutăm. Sârbul nu schiţa nimic. Spre final, doamna a plecat, noi am rămas cu sârbul. Am dat frumos mâna cu el, eu am făcut o plecăciune în semn de mulţumire, el a făcut la fel şi am vrut să ies din casă. În curte, vreo 4 vlăjgani. Cameramanul a fugit şi sârbul m-a prins de haină, m-a trântit de perete şi mi-a ţipat, tot în limba română „bă, voi sunteţi spioni!! Aţi venit să filmaţi războiul nostru să îl arătaţi la voi în ţară? Ce te bagi tu în treaba noastră?”. M-am luptat cu el şi am spus „Nu, noi am venit să înregistrăm muzică sârbească, ştiţi că în România e tare căutată”. Padabam! Inteligent răspuns!
Nu ştiu dacă sârbul a înghiţit găluşca, ştiu că m-am trezit cu pumnii încleştaţi şi tare speriată.

Am râs singură după ce am băut cafeaua dar pe cameraman nu-l iert că m-a lăsat singură la greu. Deci? Sunt sau nu nebună? Aveţi habar ce pisici căutam eu în toiul nopţii în Sarajevo? Voi ce mai visaţi?