Întregi la trup, „puţini” la suflet

1.jpgAveam de gând să răspund azi unei provocări, unei lepşe ca să fiu mai clară în exprimare. Acum nu-mi găsesc starea necesară pentru că, aşa cum mă ştiţi, la lepşe sar gardul, cum ar veni. Adică fac ce fac şi tot în baltă dau. Dar Ruxandra mă mai poate ierta puţin, nu? 😳
Nici nu ştiu exact ce fel de stare am. Nu e dezamăgire, nu e supărare, nu e nici greaţă. Deşi…
Am citit pe un blog un articol cu subiect delicat şi dureros. Nu textul în sine mi-a provocat starea ci, mai degrabă, comentariile care au curs. Nu ştiu unde ne-am pierdut esenţa comunicării tocmai într-o eră în care e, poate, mai accesibilă decât oricând. Nu ştiu de ce ne limităm la a-i spune unui om care crede că iarba e albastră, că e idiot din simplul fapt că nu crede ca noi, că e verde. Ne e preţios timpul, e drept. De ce l-am pierde explicând ceva ce, credem noi, e evident? Dar atunci de ce, în lipsa argumentelor, aruncăm injurii celor care nu cred ca noi? Noi? Cine suntem noi? Ce suntem noi? Ce ne garantează nouă că adevărul nostru trebuie să fie şi adevărul lor? Ce ne face să fim atât de siguri că noi şi numai noi deţinem adevărul universal? 

De la înălţimea năsucului nostru fin, de bipezi educaţi, pretindem că ne putem exprima părerea despre orice şi oricum. Cât de simplu e…! Vorbim cu o lejeritate incredibilă despre oameni care trăiesc în sărăcie lucie, despre copii bolnavi, despre HIV, despre războaie, depresii, persoane cu dizabilităţi, avorturi, sinucideri, fotbal şi politică. Le amestecăm uneori, să nu ne plictisim. Le ştim pe toate. Suntem „umani” din tastatură. Şi, mai ales, dar mai ales, suntem normali. Dar nu pentru că le ştim. Că de ştiut, ştim la modul „am avut o vecină care a avut un văr care a auzit de cineva bolnav”. Când le ştim la modul că le-am simţit sau măcar le-am atins, altfel punem problema. Spunem că ştim cum şi ce simte o mamă cu un copil bolnav. Dar sărim ca arşi dacă aflăm că acel copil se joacă cu copii sănătoşi. Nu, nu cu ai noştri. Noi nu avem copii. Dar suntem normali şi judecăm normal. Urlăm că ştim şi empatizăm cu persoanele cu dizabilităţi. Dar în autobuze privim cerul de pe geam când cineva se chinuie să urce o persoană în cărucior. Sau poate chiar ocupăm locul destinat lor, de ce nu?
Vorbim cu atâta superioritate încât ne e teamă să nu adie vântul mai tare, s-ar putea să ne trântească de la întălţimea la care ne-am cocoţat. Şi doare! Auch!, cât doare….! Dar nu la durere ne gândim. Ci la faptul că am putea cădea cu botul în baltă şi ăia de pe margine, în loc să ne ajute, se vor grăbi să scrie comentarii în care spun că empatizează cu cei căzuţi.
Suntem normali în raport cu ce? Doar pentru că auzim alarma telefonului, vedem soarele dimineaţa, mergem pe picioarele noastre până la baie, ne folosim ambele mâini să facem cafeaua şi mirosim parfumul cel nou? Asta e normalitatea? De suflet şi minte, nimeni nu spune nimic? E drept, alea nu se văd. Cine defineşte nomalitatea asta în care ne-am născut? Şi de unde standardele astea?
Un copil născut cu o boală care îi afectează comportamentul, e anormal? Dar unul născut sănătos care îi ciomăgeşte pe cei mai mici de pe terenul de joacă e normal doar petru că a luat 10 la naştere? Unul care te ia la bătaie în autobuz e normal, nu? Sigur că e. Are două mâini, două picioare, vede, aude, vorbeşte. Deci, egal normal.
Da. Le ştim pe toate. Scriem cu sârg, ucidem din cuvinte, ne răcorim jignind. Dar avem dreptul. Pentru că suntem normali. Şi în timp ce noi, cei normali, urlăm pe forumuri că ar fi bine ca toţii copiii bolnavi de HIV să fie izolaţi în scoli speciale, un tânăr suferind să ne citească. Şi să tacă. Să ne tacă. Sau, în timp ce înjurăm o femeie care şi-a exprimat frica pentru copilul ei, o altă mamă să stea cu sufletul în gât gândindu-se la copilul ei care are prieteni bolnavi. Frica ei e justificată, oarecum. Dar nu înseamnă că are legătură cu discriminarea. Noi nu ştim cazuri dar aruncăm noroi. Noi, din spatele monitorului, ne aruncăm în papucii oricui. Şi dăm verdicte. Dar în ai noştri de când n-am mai fost? Aşa, măcar cât să vedem cum mai e.
Mi-e teamă ca nu cumva cei pe care îi catalogăm ca fiind „anormali”, să se supere într-o zi şi să ne arate ce-i normalitatea. Sau să nu ajungem noi să cunoaştem ceea ce acum numim, cu atâta nonşalanţă,  anormalitate.
Normalitatea asta a noastră e de multe ori atât de anormală… încât nici să definim nu mai putem.

Acest articol a fost publicat în Din viaţă... și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

49 de răspunsuri la Întregi la trup, „puţini” la suflet

  1. flo76 zice:

    Ne-am pierdut sufletul, nu-l mai vrem, e ca un balast.Devenim pe zi ce trece niste organe triste, hahaitoare la toate shourile tv ce ce inunda viata asta.Ma tem ca in 89 cand ne-au scapat unii de ceausism si ne-au aruncat in capitalism , s-a deschis poarta cu nebuni.Cei ramasi in asa zisele centre psihiatrice sunt mai normali decat cei de afara.

    Apreciază

  2. flo76 zice:

    Reblogged this on Literele sufletului meu.

    Apreciază

  3. Mirela zice:

    Te-a suparat cineva, virtual. Eu nu mai stau la discutii virtuale demult, tocmai pentru ca nu poti sa pui nicio baza pe ce ti se transmite prin scris. Teoretic, daca cineva pune doua puncte verticale urmate de cateva paranteze, tre’ sa intelegi ca omul ala rade de se prapadeste, cand in realitate, poate ca dincolo de monitor el plange ca aceeasi intensitate cu care te amageste pe tine ca se distreaza. Tot asa, dincolo de vorbele scrise pot fi trairi care nu au nicio legatura cu intentia declarata. In mediul real, comunicarea inseamna in plus gesturi, mimica, limbajul trupului…. privire dreapta sau ezitanta. Doar asa poti sa stii cat de cat daca e real ce ti se spune.
    Nu te mai necaji, poate ca unii doar afiseaza rautate si apoi regreta ce au scos pe gura, e la moda sa fii tare-n replici, habar n-am de ce…. sau as putea sa avansez niste idei referitor la societate, dar prefer sa tac. Dar, cum spuneam, nu le pune pe toate la suflet, ca n-o fi atat de negru 🙂

    Apreciat de 1 persoană

    • Mirela, nuuuu! Înţeleg perfect ce spui.
      Nu m-a supărat în sensul că mie mi-a adresat cuvinte jignitoare. Nu, în niciun caz. Dar am un gust amar. Ştiu ce spui. Dar mi-e greu să cred că cineva spune despre copiii bolnavi de ex. ce au spus, doar de dragul reacţiilor. Bine ar fi să fie aşa. Dar ceva îmi spune că aşa cred, aşa simt, aşa văd ei. Perfect, bravo lor. Ei. Când spui ce spui şi-l mai şi faci cretin pe unul care îţi explică de ce el nu crede ca tine, deja avem o problemă.

      şi b. era şi momentul să mai fiu şi serioasă pe poteci că prea m-am hăhăit în ultimul timp 😀

      Apreciat de 1 persoană

      • Mirela zice:

        Am inteles ca nu tie ti-au spus, doar ai asistat la un schimb dur de replici intre altii. Eu tot mai sper sa fie, virtual, doar niste umflari aiurea de muschi si in realitate, la o adica, oamenii aia sa sara sa ajute la nevoie pe cineva. Daca nu pot sau nu vor, macar sa nu ii supere si mai rau, cumva. Si in realitate cred ca nu ar face asa, dar la adapostul anonimatului sunt plini de curaj si de pareri. Of.
        Si ce daca te-ai hahait, ca tu nu faci rau nimanui si ai voie… 🙂

        Apreciază

        • Să sperăm că e aşa. Deşi…. cândva, în urmă cu nişte ani, un dascăl inimos, singurul care a acceptat un elev în scaun rulant în clasă, era cât pe ce să rămână fără câţiva elevi. Părinţii lor, normali, au spus că le va influenţa negativ mândreţe de copii. Mda, Mirela! Oameni maturi, cu copii în şcoală. Atât de rău i-a influenţat, încât elevul ăla a ajuns absolvent cu 10 al unei Facultaţi de Informatică. Aşa că ei există. Sub diverse forme. Bine că unii varsă venin virtual şi în real sunt mai ok…. Chiar vreau să cred asta.

          Apreciază

          • Mirela zice:

            Dar sigur ca ii influenta pe copii lor, in sensul ca-i facea mai atenti la o problema, ii facea mai altruisti si atenti la nevoile cuiva care avea nevoie de ajutor. In sensul asta nu s-au gandit oare ? In fine…. e greu cu educatia atata timp cat nimeni nu-si da osteneala sa o faca asa cum trebuie. Dar uneori mai tine si de bunul-simt, nu trebuie sa iti spuna cineva cum e bine, ci simti tu din instinct cam care e treaba, daca simti. Dar din parinti cu lacune grave in gandire nu poti sa te astepti sa iasa altfel de copii, desi aia mici n-au nicio vina. Da, sa speram ca e doar bravada rautatea, cine stie….

            Apreciat de 1 persoană

  4. Mugur zice:

    Normalitatea se definește corect numai prin comparație cu „ceilalți”, adică cei „anormali”. Dar nu știu in ce masură putem defini lucrurile numai în felul acesta. Căci, orice am face, ajungem la comparație.
    Ar mai fi să definim normalitatea ca fiind starea celor mai mulți. Așa să fie oare? Prostia și nesimțirea să fie normalitate?

    Dacă nu cunosc bine un lucru, prefer să tac și să mă informez. Oare este normal așa?

    Apreciază

    • Cam asta e. Dăm de paradoxuri orice am face. Da, se pare că, potrivit „standardelor”, un nesimţit e normal. Unul care schiopătează, nu. Aşa am crescut, avem implantat în ADN idea asta.

      Apreciază

      • Mugur zice:

        Potecuță dragă, nu este ADN-ul, ci numai „civilizația” ultimilor… foarte mulți ani. Poate îți amintești că în perioada „socialistă” nu exista termenul de „handicap”? Nici despre „dizabilități” nu se prea vorbea. Toți trebuiau să fie „normali”, după normalitatea impusă de o societate bolnavă ea însăși!
        Noua „societate” ne-a învățat că avem voie să vorbim, așa că asta și facem, vorbim. Dar am uitat să mai și facem ceva. Sau, dacă nu facem, măcar să știm să tăcem!

        Apreciază

        • Da, Mugur! Atunci toţi erau frumoşi şi destepţi. Cei „altfel” erau izolaţi. Că nu dădea bine, nu?
          Una dintre prietenele mele din copilărie, a fost „smulsă” de părinţi dintr-o „casă” din asta. Hmm, nu mai ştiu în ce localitate, oricum departe de casă. S-a născut cu retard. părinţii ei, după câteva vizite acolo, nu au mai suportat să o vadă tratată aşa şi au făcut ce-au făcut să o ia acasă. Nu mi-a spus nimeni să mă joc cu ea că e altfel. Dar nici să nu mă joc. Repeta la nesfârşit aceleaşi cuvinte şi întreba acelaşi lucru dar pe mine nu mă deranja. Avea un băţ pe care îl tot muta dintr-o mână în alta de 100 de ori în câteva minute. Dar nu avea porniri violente şi ştia destul de multe. Numai cu mine voia să stea. Când nu eram afară, o vedeam din balcon retrasă, departe de ceilalţi. Nu ştiam ce are cu mine, de ce numai cu mine.
          Mai târziu am înţeles. O altă prietenă mi-a spus că părinţii ei i-au spus că fata e nebună şi să se joace cu cei care nu sunt aşa.
          În liceu nu ne-am mai prea văzut, ei se mutaseră de la bloc. În ultimul an de facultate eram când mi-a spus mama că s-a întâlnit cu părinţii ei. Ea era cu ei. Şi a întrebat-o „Da potecuţa e bine? Da? Da? Da? Când vine la mine? Da? vine? Vine? Acum vine?” Mă crezi că am plâns? După mai bine de 9 ani ea ştia….
          Aşa că despre civilizaţia asta….. mai bine tac şi eu!

          Apreciat de 2 persoane

  5. Grea și dureroasă temă ai abordat astăzi, Potecuță, și nici nu știu din perspectiva cărei părți din mine s-o apreciez mai tare. Pentru că, la fel ca foarte mulți dintre noi, am și eu o latură normală și una care nu se pliază cu obișnuitul. Și totuși, nu există divergențe între ele, fiind amândouă foarte tolerante și chiar cooperante. Așa cum ar trebui să fim cu toții, precum bine zici mai sus. Iar cei care n-o fac, să apară la „gazeta de perete”, cu nume și prenume.

    Apreciat de 2 persoane

  6. psi zice:

    din tot ce ai scris, cea mai dureroasă este asta: suntem umani din taste. fac de prea mulţi ani voluntariat şi ar trebui să nu mă mai mire reacţiile oamenilor, dar uite că tot mă miră şi tot mă dor.
    din taste şi de dincolo de monitor, din zona noastră de confort ni se pare că totul este posibil. şi că adevărul nostru, normalitatea noastră este supremul.
    în fapt realitatea, normalitatea sunt profund subiective. iar comunicarea de cele mai multe ori falsă. de câte ori ai primit comentarii pe blog doar pentru ca şi tu să mergi pe celelalte bloguri_ – ste o întrebare retorică, dar ştii…

    Apreciază

  7. centrefold zice:

    De ce l-am pierde explicând ceva ce, credem noi, e evident?
    R: pentru ca egoul sa poata sa se desfasoare in aroganta in care se simte cel mai bine

    Dar atunci de ce, în lipsa argumentelor, aruncăm injurii celor care nu cred ca noi?
    R: pentru ca trebuie sa ne dovedim superioritatea cu orice pret. Cand nu mai avem argumente sau minciuni, recurgem la urmatoare arma disponibila.

    Noi? Cine suntem noi? Ce suntem noi?
    R: o combinatie ciudata de atomi inzestrati cu o constiinta pe care nu o intelegem

    Ce ne garantează nouă că adevărul nostru trebuie să fie şi adevărul lor?
    R: Adevarul e la indemana tuturor. Parerile cu privire la adevar se impart si se transmit ca o boala.
    Adevarul nu se stie, nu se invata, nu se simte.
    Adevarul se recunoaste. E ca o aducere aminte a ceva ce stiai nu cu mult timp in urma.

    Ce ne face să fim atât de siguri că noi şi numai noi deţinem adevărul universal?
    R: ego-ul. A raspunde cu „nu stiu” la intrebarea de mai sus inseamna a recunoaste propria incapacitate de a discerne si analiza viata si natura umana. Cu alte cuvinte, ar fi una din cele mai grave infrangeri posibile pentru ego, una care i-ar cauza chiar distrugerea.

    Potecuta, pare greu de crezut, stiu… dar e adevarat: exista persoane care se simt la fel de bine ocarind, injosind, umilind si barfind, cum ne simtim noi de bine iubind.

    Apreciat de 1 persoană

    • Comentariul tău e demn de o postare şi nu ştiu cum să îţi mulţumesc pentru asta!! Ai răspuns atât de clar şi la obiect, încât şi mie mi-ai lămurit nişte dileme pe care le aveam în ciuda postării mele.
      Da, e greu de crezut… şi tocmai de asta cred că răbufnesc. Dacă refuz să cred, mă cam lovesc în plin reacţiile astea incredibile.
      Mulţumesc mult, mult!!

      Apreciază

  8. Maria Itu zice:

    Eram în vizită astăzi la cineva şi, când să ne aşezăm la masă, văd că intră în bucătărie un băiat pe la vreo 25 de ani, cu strabism şi handicap la unul dintre picioare. Reacţia mea, de om „normal”, a fost, evident, să-i plâng de milă şi să mă gândesc ce soartă tristă probabil că are. După care, mi-am dat seama că băiatul respectiv e acelaşi pe care îl văd mereu în grădina celor la care am fost în vizită, cel care le-a decorat grădina şi care îi ajută mereu cu treburile prin curte.
    Ce vreau să spun este că, deşi noi, ăştia mai normali, ne credem atât de cu moţ, băiatul despre care ţi-am spus este mai muncitor decât o groază de confraţi de-ai noştri cu vedere bună şi picioare sănătoase, care deşi au toate atributele necesare unei vieţi constructive, lâncezesc şi nu fac nimic, pe când băiatul ăsta, nu doar că îşi câştigă existenţa pe cont propriu, dar le-o asigură şi părinţilor lui, fapt pe care nu mulţi tineri, care fac parte din ceea ce numim noi „normal”, sunt în stare să îl facă.

    Apreciază

  9. Drugwash zice:

    Nu ştiu ce să spun. Nu deţin adevărul absolut. Iar părerile personale şi subiective vor fi întotdeauna aplaudate de unii şi huiduite de alţii. Aşa că tac.
    Acesta este adevărul meu.

    Apreciat de 1 persoană

  10. 1lauralaly zice:

    Un articol prea real din pacate. Si partea trista e ca tocmai generatia de la care aveam asteptari pentru a schimba ceva e oarecum coringenta la asta. Eu am fost si sunt un caz fericit. Nu am avut parte de reactii de gen. Mie mi s-a aratat normalitatea din asa zisa anormalitate. Si nu am simit-o ca pe o povara. Dar acum vad o reticenta a parintilor mult mai mare decat atunci. Si ma revolta sincer. Pentru ca vad nedreptatea. Vad o uratire a societatii. O frangere de aripi. Pentru ca sufletele sunt sensibile. Si ma intreb de ce? Doar pentru ca e mai simplu a respinge decat a accepta. A ofta si a trece mai departe. Fara insa a vedea dincolo de situatie. Fara a vedea omul cu adevarat.
    Trist dar adevarat.
    Articolul tau ,Potecuta draga, imi arata ca esti exact cum te-am simtit ,la prima vizita.De ar fi mai multi asa,ce bine ar fi. Poate se molipsesc de la tine.

    Apreciază

  11. Adrian zice:

    Potecuţo, lumea în care trăim este cu susul în jos şi toţi suntem atinşi de ceva. Eu nu mă simt normal, deloc…

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s