Dimineţi cu sinapse deschise

Sau cum îşi bate joc coloana de mercur de oamenii meteo sensibili.
M-am trezit cu o stare de melomanie (rog academicii să nu mă fugărească, sunt şchioapă de-o ureche) acută de şi eu mă minunez de mine. De cum mi-am scos nasul pe geam să testez presiunea atmosferică, în loc de obişnuitul şi firescul „ce vreme căcăcioasă” sau, mai puţin poeticul, „naşpa moment”, m-a lovit un soi de inspiraţie condimentată cu filozofeală şi am debitat şi decretat în sinea mea „bă, ce departe de noi e lumina!”. Şi apoi am strâmbat din nas (uff, ce păcat că nu vă pot arată ce frumos strâmb eu din nas, sunt o dulceaţă şi alta nu) şi am zis tot în sinea mea (că în sinea altuia nu pot vorbi), parafrazând celebrul banc „fată nebună, câtă apă ai băut?”, ai scos asta de la tine?

Şi priveam în zare şi mă tot întrebam unde-am stat ascunsă până acum şi, mai ales, unde mi-am ţinut eu mândreţe de intelijenţă, de talent literar, de aplecare spre metafore, de…mă rog, chestii grele. Şi tot dintr-o dată, m-a lovit şi crudul adevăr: fată, ejti varză! Şi m-am prins că asta cu lumina nu-mi aparţine că dacă-aş fi fost eu în stare să scriu aşa de fain sau măcar să cânt ce au scris alţii, eram în turneu acum şi vă scriam din tren.
Mister elucidat, vraja risipită dar problema abia atunci a început că m-am pus pe fredonat „nu ne naştem bătrâni ci ne naştem copii… mai rămâne din noi acest cântec şi-apoi căutam printre stele lumina”. Uitasem cât de mult îmi place mie melodia asta dar am aflat abia azi şi cât de mult îmi place să o cânt. Vaiii, da cât îmi place. Şi tot cu lumină şi stele şi copii şi bătrâni, o frumuseţe! M-a plouat, m-a nins, am intrat în noroi pân’ la glezne că eram atentă la o mâţă pe altă parte a drumului dar ce mai conta? Eu murmuram în gulerul de la haină „creştem mari mai apoi…”.
Buuun. Şi am ajuns pe câmpul muncii tot zen, tot cu licenţe poetice, tot ca o fată de pension abia ieşită de la cursul de bune maniere, călcam ca o gazeluţă pe gresia care dansa sub pasul meu uşor, respiram miresme de panseluţe, eram o divă, adică.
Şi aşa mi-am petrecut eu întoarcerea iernii, prima parte, actul I. Dar zice-se că… cui pe cui se scoate, nu? Ce melodie credeţi voi că mi-a scos din cap asta cu lumina? Aud? Ce credeţi voi că fredonez de două ore şi nu mai scap ba am şi coregrafie la ea? Da, da. Mişcare cu capul dreapta, mişcare scurtă stânga, dat în faţă tot din cap, apoi pe spate şi tot aşa până la finalul melodiei? Tudor Gheorghe cu Valţul rozelor, poate? Vivaldi, Ravel, ceva? Ete floşc! Iete: ASTA cu accent pe f-word ca o divă ce-mi sunt. Nu ştiu cum ar interpreta un doctor de minţi rătăcite comportamentul ăsta absolut neadecvat dar nici că mi-ar păsa de diagnostic pentru că, nu-i aşa,  f that little mouse ’cause I’m an albatrouz.

Aşe. Acum. Îmi spuneţi şi mie ce e aia colier cu flori din piele nude? 🙄

Publicitate