Mi-e secetă-n peniţă

Vineri, mai exact în 23, am desenat un pătrat pe un colţ de amintire. Ca să îmi acopere literele inestetice, înşirate în fraze fără sens şi fără semne de punctuaţie. Am încercat să celebrez ziua aia internaţională. Dar, cu mâna tremurândă, mă poticneam la fiecare început de literă. Ah, începuturile! Stângace şi prevestitoare… Literele, carusel al gândurilor, picau ameţite din vârful peniţei prea uscate pentru a duce cuvântul la sfârşit de drum. Se împiedica mereu pe coala prea albă pentru priviri întunecate. Şi… ce să scriu? Cui să-i scriu? E mai simplu când ai opţiunea „auto fill”, se ocupă „tehnologia” de tot şi te salvează de amărăciunea plicurilor returnate pe motiv de „adresă incorectă” sau, şi mai grav, „destinatar inexistent”.

Aşa, în cel mai rău caz, îţi răspunde prompt un robot. Politicos, ce-i drept. Uneori îşi cere scuze. Dar nu am înţeles dacă în numele lui sau în numele celui indisponibil pentru a primi mesajele. Şi poţi sta cu el de vorbă. La nesfârşit. Îi poţi spune lui despre rătăciri şi reveniri, despre ploi sau înfloriri. El, de fiecare dată, îţi răspunde în acelaşi mod. Dar nici că-ţi pasă. E un răspuns. Şi te ţine ocupat. În faţa unui plic alb, eşti mai vulnerabil. Te chinui să scrii cât mai frumos şi mai mare. Poate poştaşul, îmbătrânit de atâtea drumuri, nu mai descifrează literele mici. Şi vrei, în felul ăsta, să te asiguri că nu din vina ta s-au rătăcit cuvintele. E mai mare responsabilitatea. Şi mai grea amăgirea.
Şi, revenind la încercarea de a scrie ceva, orice, de mână să fie, am început să mă joc.
Eu sunt
Tu eşti
El/ea este…
Nu-l mai ştiu scrie pe „e”. Şi nici „s-ul” nu arată prea bine. Ce bine că nu trebuie trimisă hârtia asta! Mi-ar fi ruşine de faptul că scriu atât de urât. Când am uitat? Unde (m-)am pierdut? Am început să inventez posibilităţi şi să transform totul, în funcţie de stări :
Eu sunt. Tu eşti? Eu? Sunt. Tu? Eşti. Eu….sunt. Tu…? Eşti…..
Am rupt foaia în bucăţele pe care le-am dăruit vântului, să se joace el cum vrea cu întrebările mele, să le împrăştie, să le arunce-n copaci, să le aşeze pe cărări, să facă fix cum o vrea. Eu nu mai vreau să-mi văd scrisul tremurat. Mai bine aşa, aici e ordonat şi niciun psiholog nu-mi poate face fişa în funcţie de felul în care înclin literele. Nu pot fi nici măcar obiect de studiu.
Cât priveam cum se legănau în adieri bucăţelele de hârtie, am făcut o ultimă încercare pe geamul cu urme de foste ploi :
şi am desenat un pătrat.

P.S în 23 a fost ziua internaţională a scrisului de mână. Voi ştiţi asta dar eu sigur mă voi întreba ce naiba am vrut să zic dacă voi reveni vreodată la postarea asta 😉