Brrrrrr…!

Ptiu, ptiu, ptiu în sân, fac paşi înapoi, arunc pene peste umăr, aprind gogoloaie, ce să mai fac să scap de bu-hu-hu? Nu, nu am văzut mâţe negre în afară de Samir al Anei dar la ce ochişori are, nici n-ar putea să poarte ghinion. Revin. Deci nu, nu am văzut pisici negre, n-am călcat pe guri de canal şi nici măcar nu cred în astea. Dar am simţit ieri nişte fiori atât de reci încât cred că durerea de gât care mă necăjeşte puţin, de acolo se trage. Uff, ceea ce urmează să spun e oricum numai vesel sau demn de „parodie” nu dar vă rog să nu mă judecaţi că am adoptat tonul ăsta, prefer modul ăsta de a povesti că dacă o dau în tragic, mă înfricoşez de-a dreptul.
Sâmbătă, în drum spre muncă, am văzut un domn care semăna perfect dar perfect cu un vechi prieten al părinţilor mei. Când eram mică, mergeam des la ei şi tare m-am lipit de el. Era preot şi ştia să se facă plăcut. Avea aşa un aer distins, nu ştiu să vă explic şi, din păcate, nici nu vă pot pune fotografie, nu îmi permit asta. Dar voi mă credeţi pe cuvânt. Avea un stil aparte de a povesti şi abia aşteptam să merg la ei. Avea copii de vârstă apropiată cu a mea aşa că toată curtea era a noastră. Şi au trecut o grămadă de ani în care nu ne-am mai întâlnit. Ultima dată l-am văzut într-un moment greu pentru mine şi nu am fost în stare nici să îl salut. Am ezitat sâmbătă. Domnul acela vorbea la telefon şi nu aş fi vrut să îl întrerup. Eram în proporţie de 60% sigură că e el dar, restul de 40, m-au făcut să nu merg la el. Dacă nu e el, ce fac, ce va zice bietul om? Şi dacă e el, nu aş vrea parcă să mă răscolească amintirile. Mai bine aşa, trec mai departe. Aşa am făcut. Dar mi-am propus să o întreb pe mama, cu prima ocazie, de ei. Ce mai fac, ce le fac copiii, câţi nepoţei au. Nu mai ştiam nimic de familia lor. Am uitat să o întreb sâmbătă. Am uitat şi duminică. Ieri  dimineaţă, la muncă, am citit ceva legat de preoţi şi am spus că trebuie să îmi pun un semn să nu mai uit să o întreb pe mama de ei. După vreo două ore, fără să caut ceva special, am aflat că …. a murit. De aproximativ o lună. Ufff…. Mai mult ca sigur nu m-aş fi gândit eu la el tocmai zilele astea dacă nu aş fi văzut acel om. Acum ştiu că nu era el dar încă sunt şocată de asemănare. Şi de „şirul” gândurilor.
Tot ieri, în jur de ora 12. Aveam o parte din „ştirile zilei” bifate, eram cum se spune un om informat şi aveam chef de muzică. Veche. Şi… ce mi-am zis? „băăi, Potecuţoo, ce dor îţi e de Velvet morning, nu-i aşa?” Şi am ascultat-o şi am fredonant-o. Vă dau cuvântul că la ora aia încă nu ştiam…..
Acum mă străduiesc să îmi ţin mintea ocupată ca să nu se mai întrebe…  ce va mai face, oare, x? 😯

Voi păţiţi aşa sau e cazul să beau nişte ceai din 7 plante, cu 7 stropi de apă din 7 izvoare de peste 7 munţi şi-o vale?

Publicitate