Mi-e secetă-n peniţă

2Vineri, mai exact în 23, am desenat un pătrat pe un colţ de amintire. Ca să îmi acopere literele inestetice, înşirate în fraze fără sens şi fără semne de punctuaţie. Am încercat să celebrez ziua aia internaţională. Dar, cu mâna tremurândă, mă poticneam la fiecare început de literă. Ah, începuturile! Stângace şi prevestitoare… Literele, carusel al gândurilor, picau ameţite din vârful peniţei prea uscate pentru a duce cuvântul la sfârşit de drum. Se împiedica mereu pe coala prea albă pentru priviri întunecate. Şi… ce să scriu? Cui să-i scriu? E mai simplu când ai opţiunea „auto fill”, se ocupă „tehnologia” de tot şi te salvează de amărăciunea plicurilor returnate pe motiv de „adresă incorectă” sau, şi mai grav, „destinatar inexistent”.

Aşa, în cel mai rău caz, îţi răspunde prompt un robot. Politicos, ce-i drept. Uneori îşi cere scuze. Dar nu am înţeles dacă în numele lui sau în numele celui indisponibil pentru a primi mesajele. Şi poţi sta cu el de vorbă. La nesfârşit. Îi poţi spune lui despre rătăciri şi reveniri, despre ploi sau înfloriri. El, de fiecare dată, îţi răspunde în acelaşi mod. Dar nici că-ţi pasă. E un răspuns. Şi te ţine ocupat. În faţa unui plic alb, eşti mai vulnerabil. Te chinui să scrii cât mai frumos şi mai mare. Poate poştaşul, îmbătrânit de atâtea drumuri, nu mai descifrează literele mici. Şi vrei, în felul ăsta, să te asiguri că nu din vina ta s-au rătăcit cuvintele. E mai mare responsabilitatea. Şi mai grea amăgirea.
Şi, revenind la încercarea de a scrie ceva, orice, de mână să fie, am început să mă joc.
Eu sunt
Tu eşti
El/ea este…
Nu-l mai ştiu scrie pe „e”. Şi nici „s-ul” nu arată prea bine. Ce bine că nu trebuie trimisă hârtia asta! Mi-ar fi ruşine de faptul că scriu atât de urât. Când am uitat? Unde (m-)am pierdut? Am început să inventez posibilităţi şi să transform totul, în funcţie de stări :
Eu sunt. Tu eşti? Eu? Sunt. Tu? Eşti. Eu….sunt. Tu…? Eşti…..
Am rupt foaia în bucăţele pe care le-am dăruit vântului, să se joace el cum vrea cu întrebările mele, să le împrăştie, să le arunce-n copaci, să le aşeze pe cărări, să facă fix cum o vrea. Eu nu mai vreau să-mi văd scrisul tremurat. Mai bine aşa, aici e ordonat şi niciun psiholog nu-mi poate face fişa în funcţie de felul în care înclin literele. Nu pot fi nici măcar obiect de studiu.
Cât priveam cum se legănau în adieri bucăţelele de hârtie, am făcut o ultimă încercare pe geamul cu urme de foste ploi :
1şi am desenat un pătrat.

P.S în 23 a fost ziua internaţională a scrisului de mână. Voi ştiţi asta dar eu sigur mă voi întreba ce naiba am vrut să zic dacă voi reveni vreodată la postarea asta 😉

Acest articol a fost publicat în Suflet pe poteci și etichetat , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

50 de răspunsuri la Mi-e secetă-n peniţă

  1. Scrisul tău de mână e cu mult peste al meu și poate fi descifrat fără nicio greutate. Dacă nu erau tastele, poate că aș fi uitat chiar și alfabetul, că pe hârtie n-am curajul să mă exprim. 🙄

    Apreciat de 1 persoană

  2. Irina zice:

    Noroc cu planificarea pe care o scriu de mână săptămânal, doar așa mai exersez scrisul de mână. Și cu listele pe care mi le tot fac, să îmi amintească ce am de cumpărat/făcut 🙂 . La ultimul examen scris, pe care l-am dat după ani de pauză, am constatat că mâna a început să mă doară îngrozitor după doar jumătate de oră de scris. Am intrat în panică, aveam atât de multe de spus, dar mă mișcam foarte încet, stângaci, parcă aveam degetele încleștate, nu mai eram eu cea pe care o știam 😆 . Și când mă gândesc că la început nici nu puteam să gândesc în fața tastaturii! Scriam tot pe hârtie, tăiam, corectam, apoi transcriam la calculator.

    Apreciază

    • Te înţeleg mai bine decât ai crede. Când îmi amintesc cum scriam pe la cursuri, pagini întregi cu o viteză uimitoare. Şi culmea, înţelegeam ce am scris. Acum, de aş scrie aşa repede, aş face numai liniuţe. Şi vorba ta, înainte, scriam prima dată de mână şi abia apoi pe calculator. eheee, ce vremuri….

      Apreciază

      • Irina zice:

        La primul curs am crezut că o să abandonez facultatea 😆 . Profesorul vorbea continuu, iar eu nu reușeam să scriu decât începutul frazei și cam atât. Am aruncat pixul din mână, disperată, m-am uitat în stânga, m-am uitat în dreapta, ceilalți încercau și ei să recupereze ce pierduseră de la vecini 😆 . Școala nu ne învață să luăm notițe. Apoi mi-am făcut un adevărat sistem de prescurtări și notam numai ce era esențial 🙂 . Vremurile se schimbă și noi odată cu ele 🙂 .

        Apreciază

        • Aveam martea, de la 8 la 11, în primul an, curs cu decanul de atunci. Se aşeza la catedră şi începea să citească. 3 ore!! Rar ne dădea pauza. Scriam la început ca apucaţii. Apoi, cât puteam. Apoi, cât aveam chef. Am găsit în sesiune pagini cu „potrivit academicianului X, comunicarea nonverbală reprezintă bla, bla, poveşti de adormit.. şi tot el a mai spus că arta comunicării constă în…. trestii, chestii… ” 😀 😀
          Şi avioane aveam desenate pe foi….
          Dar tot reuşeam să scriu destul de mult.

          Apreciază

  3. M.C. zice:

    Eu habar n-am avut de ziua asta a scrisului de mână 😀 Se pare că în fiecare zi e o zi internațională a… ceva 🙂

    Apreciază

  4. Oana zice:

    Să-nțeleg că ți-ai mai dori să…plouă? De mână?

    Apreciază

  5. Drugwash zice:

    Acum un an am vrut neapărat să trimit o felicitare (şi pînă la urmă am făcut-o). M-am îngrozit de cît de oribil puteam scrie, după luni (sau ani?) de cînd nu mai pusesem mîna pe o unealtă de scris, alta decît marker-ul de CD-uri. Şi ciuda mare era că în tinereţe, cu jumătate de viaţă în urmă, fusesem furier în timpul stagiului militar, tocmai datorită scrisului impecabil pe care-l aveam. Iată ce efecte are tehnologia asupra capacităţilor personale… 😦

    Şi totuşi altceva vrei tu să spui prin articolul de mai sus. Dar nu mă hazardez să speculez. Mă bucur doar că nu mi-e atît de cald încît să mi se aburească geamurile, să se vadă toate semnele de întrebare…

    Apreciază

  6. Ooo, ce-mi place! Mulțumesc, Potecuțo!

    Apreciază

  7. noradamian zice:

    Scriitura de mână însemna o amprentă cu adevărat fidelă ființei spirituale. Mai ales în poezie. Cred că de-acum, ca si copilăria, a rămas în urmă și nu se mai întoarce 🙂

    Apreciat de 1 persoană

  8. stefaniiaa zice:

    Cui ii pasa de forma scrisului cand continutul e asa frumoas ca al tau? M-ai impresionat cu aceasta postare!

    Apreciază

  9. geladumi zice:

    Eu inca mai scriu, dar nu mai am scrisul de altadata…Si scriu mult, in fiecare saptamana trebuie sa scriu procese verbale pentru toate activitatile nonformale desfasurate cu elevii si asa m-am saturat! 😦 Mai am de facut procese verbale pentru fiecare stranut care se produce in timpul programului si pot sa bat recordul! Mi-e dor sa scriu intr-un jurnal…

    Apreciază

    • Off, off… câte hârtii inutile şi timp pierdut. Măcar de-ar fi răsplătit. Dar, în afară de satisfacţia aia pe care o ştim şi noi, ce primiţi? 😦

      Apreciază

      • geladumi zice:

        Pai, nu primim nimic! Si eu nu astept nimic, dar sufar fiindca as vrea ca timpul acesta pe care-l pierd scriind procese verbale inutile, sa-l dedic elevilor…Sa stau mai mult la pregatire cu un elev care are un ritm mai lent, sa vorbesc si sa imbratisez un copil ai carui parinti sunt plecati la munca prin alte zari si nu are cui sa-si spuna pasul, sa plecam in drumetii impreuna, sa invatam sa pretuim frumosul din jurul nostru…Cate n-as face in timpul pierdut cu nasul in hartii!

        Apreciat de 1 persoană

  10. Nostalgia literelor… a scrisului pe hârtie, a rotunjirii vocalelor și consoanelor… Am scris mult pe hârtie, la cursuri în facultate când luam notițe, apoi tot mai puțin, și mai puțin.
    În iarnă am fost în Ro și am dorit să trimit două pachete unor prieteni virtuali. Când am scris două cuvinte și adresa m-am descoperit stângace. Literele refuzau să se rotunjească și să mă comunice pe mine, cea cu care avuseseră până nu demult o relație care implica și esteticul. Mă uitam la literele de pe hârtie și nu mă identificam cu ele. Îmi era rușine de ele, de izbânda mea îndoielnică asupra hârtiei. Știi care era senzația? Ca și cum aș fi tăcut mult timp și în loc de vocea mea normală ar fi ieșit niște dezacorduri stridente, supărătoare. Îmi imaginam cum destinatarii se vor uita pe literele mele și vor încerca să mă cunoască fiind unicul mod prin care mă comunicam. Și mă vor vedea printr-o oglindă strâmbă, stângace.
    Literele s-au supărat pe mine, refuză să asculte mâna. Iar mâna răsuflă ușurată când dansează cu toate cele zece degete pe tastatură, cu lejeritate, ca și cum ar cânta la pian. 🙂

    Apreciază

  11. Ana zice:

    Io inca mai scriu de mana , spre surprinderea furiei roz , care nu pricepe de ce naiba o mai fac…si de ce naiba trebuie sa scrie,pe caiet , temele de scoala… 😉

    Apreciază

  12. raluca zice:

    Eu scriu foarte des cu pixul. Chiar si pentru blog, desi as putea sa scriu si de pe tel direct in ciorna blogului. Îmi place sa scriu si îmi pare rău ca Denis nu îmi seamănă, speram sa iasă scriitor😃

    Apreciază

  13. papagigli zice:

    Eu n-am constatat nicio diferenta in scrierea-mi de mina. Poate si pentru ca scriu urit de cind ma stiu 😆
    Pe de alta parte, who gives a „fac”? 😆

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s