A fost Ilie…

Se trezea cu noaptea-n cap, hrănea animalele, se aranja în oglinda agăţată în curte la uşa „şoprului”, se spăla, îşi lua costumul negru, pălăria şi plasa în care erau sticle cu vin, ţuică şi cozonac că „aşe-i obiceiu’ când e câte un Sfânt” şi pleca la Biserică. Se întorcea păşind încet, probabil cu gândul la cei duşi. Sau la noi, cei care îl aşteptam în curte cu masa aşezată la umbră. Nu-i era foame. Niciodată nu-i era foame când ajungea acasă. Era vesel şi bunica îl certa „mă, omule, ai băut iar pe stomacul gol, hai şi îmbucă ceva să nu-ţi fie rău”. „Mâncaţi voi, io mai stau”, spunea cât se poate de calm.
După ce toată lumea mânca şi vasele erau deja spălate iar tata se punea şi el la o bere la umbră, el se uita nedumerit în jur şi întreba puţin surprins „da în casa asta nu se mai mâncă, toată lumea numa bea?” Îl dojenea bunica „acu am strâns. Ai zâs că mai târziu mânci”. „Păi acu e mai târziu”.
Veneau câteva vecine, toate văduve, se adunau în curte, le dădea bunica prăjituri şi cozonac, el insista să bea şi un păhărel dar lor le era ruşine de tata şi refuzau. Tata se prindea repede şi pleca, era bucuria lor când se vedeau libere la… un pahar de vorbă. Bunicul le umplea mereu paharele, bunica îi dădea coate că „nu mai pune mă, omule, că li se face rău”. Îşi aminteau apoi de bărbaţii lor duşi dar el avea aceeaşi vorbă „nu mai tot plânge, tu. La noi în sat nu s-o întors niciunu’, înseamnă că e bine acolo şi le place”.
Într-un an au venit la ei doi prieteni de-ai părinţilor, au vrut să vadă şi ei satul. În scurta plimbare pe uliţă au văzut şi beţivul satului şi nebunul şi beţiva. Bunicul, ca un copil ruşinat, a spus cu capul plecat „ştiţi, să nu credeţi că toţi din sat sunt aşa. Cu cei mai mulţi e şi mai rău…” 😀
Despre cum a stricat clopoţelul de la poartă când eram la ei în vacanţă doar ca să nu audă tata la ce oră vin eu de pe uliţă, v-am mai povestit…
Avea un fin simţ al umorului şi analiza oamenii într-un fel special. Nu cred că s-a certat vreodată cu cineva şi nu ar fi ridicat tonul la nimeni. Trecea fără să deranjeze, fără să supere. Şi când cineva din sat uita să îl plătească, el fiind electricianul satului, spunea că e bun şi kilul ăla de mere primit. Chiar dacă avea pivniţa plină de mere. „Lasă, banii îi cheltui dacă îi ai. Poate n-are omu’ să-mi dea bani”, era răspunsul lui la supărarea bunicii că a pierdut o zi întreagă să repare ceva acelui om şi nu a primit banii.
Ştia multe poezii, ştia destule despre viaţa marilor scriitori, despre evenimente importante din istorie. Şi poveşti, mai ales poveşti.
Când nu am mai putut merge în vacanţe şi îl sunam de ziua lui, spunea că petrece „ca adolescenţii, pe ascuns, să nu-i certe părinţii că fumează”.
A plecat aşa cum a trăit. În somn, în linişte, fără să sperie sau să deranjeze…
Şi nici el nu s-a întors…
A fost Ilie. Şi l-am iubit. Şi era singurul căruia azi îi spuneam „La mulţi ani!” că alţi „Ilie” nu ştiam…..