Pledoarie pentru o leapşă ratată

Nu credeam că poate fi atât de greu  să compui o postare despre blogul tău. Am început, am şters, iar am scris şi iar am şters. Am deschis geamul sperând că trecătorii îmi vor striga o idee măreaţă. N-au făcut-o, dispăreau nepăsători din raza vizuală ca şi cum blocul meu era invizibil. Nu am reuşit să găsesc o scăpare dar nici să nu scriu postarea nu pot pentru că am o datorie şi nu îmi place să „mă fac că plouă” mai ales că abia am scăpat de ploaie. Raluca  mi-a dat o leapşă pentru care îi mulţumesc. Ştiu sigur că sunt mulţi cei care, poate, se vor supăra pentru că şi ei, la rândul lor, mi-au dat în trecut lepşe care nu au primit răspuns. Unora le-am mulţumit şi le-am explicat cu ruşine că nu pot face faţă acestor jocuri frumoase şi interesante. Pe de-o parte pentru că am o problemă şi nu de ieri, de azi. Se poate întâmpla ca mâine dimineaţă să mă trezesc cu o idee despre vulcanii noroioşi şi să scriu cu drag şi cu patos şi, culmea, să şi dau dovadă de inteligenţă 😀

Dar dacă azi îmi cere cineva să scriu asta, în capul meu se produce un fenomen de mare „blank” şi nu pot lega două propoziţii. Pe de altă parte, regula din final, aceea de a numi 3 sau mai mulţi bloggeri şi de a da leapşa mai departe, îmi pune mari probleme. Cum să aleg? Şi cum să rup eu lanţul încălcând regula? Şi astea sunt doar două din mai multe motive pentru care mi-a fost tare greu să răspund acestor lepşe.
De data asta însă am spus că încerc să nu rămân datoare. Dar mă uit la monitor şi el la mine şi nimeni nu spune nimic. Întrebarea din leapşă sună cam aşa : „Care este articolul care ţi „s-a lipit de suflet” cel mai mult din tot ce ai scris până acum şi din ce motiv?”. M-am blocat. Voi, cei care veniţi des pe potecuţe şi pentru asta vă mulţumesc, ştiţi că nu scriu despre subiecte la zi, cum se spune. Nu dezbat probleme arzătoare care fac televiziunile să-şi pună „breaking news” pe jumătate de ecran, nu scriu decât extrem de rar despre „vedetele” care ne invadează, fără să vrem, puţinul timp pe care-l petrecem în faţa televiziorului. Scriu câteodată ce simt şi de multe ori „ce-mi vine”. Stau în pat, aud ploaia cum bate în geam şi inspiraţia îmi şopteşte o frază din care se naşte o postare ca asta, de exemplu. E posibil ca un psiholog bun să spună că şi inspiraţia asta dictează în funcţie de stare şi starea vine în funcţie de mediul înconjurător care şi el depinde de evenimente trecute sau prezente. Posibil…. dar eu nu sunt psiholog şi nici nu mă interesează acum un diagnostic.

Şi ca să revin, spun iar că mi-e imposibil să aleg o postare şi mi-e ruşine că încalc regula jocului. Dar nu pot. Repet : aici am adunat postari venite din sufletul meu, din pură imaginaţie sau pur şi simplu din ce am văzut la un moment dat în jur. Au fost şi din pătaniile mele câteva 😀 Cum să spun că „asta” e mai aproape de sufletul meu decât alta? Nu am cum. În momentul în care am scris-o era cea mai importantă pentru că fie am simţit-o, fie au „nascocit-o” gândurile mele rebele.
Am intrat, totuşi, în arhivă şi am ales să păşesc în primele două luni ale potecuţelor pentru că s-a aşternut puţin praf acolo şi era nevoie de lumină. Şi mi-am amintit seara în care am scris despre un telefon stingher, imaginar. Am râs mult apoi când am retrăit povestea omului la apă deşi atunci numai de râs nu aveam chef pentru că da, aia e o poveste sută la sută din viaţa potecuţei. Mi-am ascuns năsucul în batistă la lecutarea scrisorii pentru un erou pentru că e atât de personală…

Eu nu pot alege şi o rog pe Raluca să mă ierte. Nu sunt în stare să aleg una singură şi nu pentru că toate îmi plac (aşa e dar vreau să par modestă 😀 😀 😀 ) ci pentru că toate au trecut, cumva, prin sufletul meu. Pe unele le-am simţit, pe altele doar le-am gândit. Dar toate au trecut prin acel filtru, altfel nu cred că ar fi ajuns aici. Nu cred că mă voi putea face înţeleasă vreodată când spun că sunt cumva înclinată spre texte cu tentă tristă, melancolică. Unii ar spune că nu ai cum să postezi aşa ceva dacă tu eşti vesel. Ei bine, eu i-aş contrazice dar nu mai lungesc povestea. Concluzia este că într-un fel sau altul în toată arhiva e o mare parte din sufletul potecuţei aşa cum vede el lumea. Mi-e imposibil să aleg o singură picătură din întreg.

Acum ar trebui să aleg persoane care să preia leapşa. O altă regulă încălcată pentru că am şi răspuns târziu şi deja mulţi au preluat-o. Aşa că vă las pe voi să o luaţi, cine vrea, cine pofteşte 😉

Vă întreb însă voi cum vă alegeţi tema postărilor? În funcţie de „ce se cere pe piaţă”, de ce simţiţi în acel moment sau vă agăţaţi şi voi de aripa unei muze şi vă lăsaţi duşi de val? Sunt eu „nebună” dacă în plină primăvară când toată lumea râde, eu scriu despre ploi reci pentru că pur şi simplu aşa mi-a venit inspiraţia?

Raluca, mă ierţi? 😳