Dimineaţa pe răcoare

Voi ştiţi cum e să asişti la o discuţie, să vrei să spui ceva dar, politicos din fire, aştepţi ca cel care vorbeşte să ajungă la punct să nu-l întrerupi însă altcineva intervine şi spune exact ce aveai de gând să spui? Şi toată audienţa e pe spate de cât de deştept este el? Dacă ştiţi, înseamnă că aţi trecut prin asta şi îmi pare rău pentru voi. Dacă nu, vă spun eu : e nasol.
Dar ştiţi cum e să îţi faci, în gând, o schiţă de postare, să nu ai timp să postezi în momentul ăla şi când să te apuci decizi să mai dai o tură prin bloguri vecine şi constaţi că altcineva a scris despre asta? Dacă ştiţi, înseamnă că înţelegeţi cum mă simt acum. Dacă nu, vă spun eu : e şi mai nasol.  Chestia e că nu e prima dată când se întâmplă, ceea ce mă face să cred că muza blogăristică îşi bate joc de mine. Pentru că nu, nu poate fi o simplă coincidenţă. Adică una e să vrei să postezi ceva despre copilărie în 1 Iunie şi să vezi că 99% din bloguri găzduiesc o astfel de postare şi alta e să postezi despre cât de important e să aşezi ciorapii în dulap nu în funcţie de culoare sau mărime ci în funcţie de preferinţele culinare ale celui care-a manevrat bumbacul.
Prima dată când s-a întâmplat, am renunţat să mai scriu postarea. A doua oară am scris că am vrut să scriu dar am renunţat şi cineva mi-a spus că fiecare scrie cum crede, simte, etc aşa că nu are cum să semene o postare cu alta. Aşa e. Dar spuneţi voi, nu cad eu de copiuţă dacă scriu azi ce am vrut să scriu de când am deschis ochişorii? Dar pentru că m-am enervat, scriu. Numai să nu îmi bateţi obrăjorul 

Buuun. Acestea fiind spuse, să începem cu începutul că finalul vine la final. Nu ştiu dacă sunt eu defectă sau dacă e ceva comun, ceea ce m-ar trimite direct la groapa iluştrilor anonimi aşa că n-aş vrea, dar trezitul de dimineaţă devine tot mai periculos. Începe cu alarma telefonului care, deşi a fost pusă acum doi-trei ani în urma unor studii psihologice, acum e un simplu zgomot de fundal care îmi incomodează frumuseţe de somn. M-am gândit eu că dacă îmi gâdilă urechile un cântecel despre cât de frumoasă e viaţa, cât de sexy sunt eu şi cât de nu mai ştiu ce, mă trezesc cu poftă de pus lumea la cale. Şi a funcţionat în primele trei zile. Acum cântă 3 secunde şi, cu o mişcare bine plasată, o trimit direct în lumea făr de bruiaje, denumită generic „snooze”. După ceva insistenţe decid că e cazul, totuşi, să deschid un ochi. Şi în acelaşi timp încerc să mă ridic din pat. În acest moment intervine talentul ascuns de fundaş secund şi când vreau să îmi iau papuceii de casă, cu un şut demn de uralele tribunei, dau ori în marginea patului ori în perete, în funcţie de cum sunt aşezaţi. Şi tot schiopătând, caut disperată o ieşire. Dar şi aici e cu „schepsis” pentru că se produce un fenomen inexplicabil, e ceva din fizică dar nu ştiu ce că eu la orele de fizică jucam spânzurătoarea. Cert e că se comprimă spaţiul, pereţii intră în mine şi nici uşa nu mai e unde ştiam cu o seară înainte. Cu o lovitură puternică de la perete şi încă una în tocul uşii care se face dintr-o dată mic şi nu mai încap în el, am două variante : ori la bucătărie la cafea ori la baie. Experienţa acumulată în timp mă face să aleg baia dintr-un motiv cât se poate de simplu : uşa e dintr-un material mai moale, pot intra prin ea fără urme vizibile iar caloriferul mă sprijină fără să ceară ceva în schimb atunci când pragul se ţine de şotii şi îmi pune piedică. Pericolul trece imediat după ce reuşesc să trec proba îmbrăcatului fără să pic în bot dar intervine sindronul „ce caut eu în viaţa mea” şi „ce am vrut să fac aici”. Deschid frigiderul să iau papucii şi culmea e că nu îmi ţin acolo papucii şi nici în sarmale nu mă încalţ dar dimineaţa în capul meu e posibil orice.  Sau mă plantez pur şi simplu în bucătărie fără să ştiu de ce m-am dus acolo. Azi dimineaţă, de exemplu, am luat cheile în mână dar când să deschid uşa mi-am amintit ceva ce am uitat odată întoarsă în cameră. M-am întors la uşă şi… panică, panică, panică, cheile nu erau în cui. Unde-s cheile şi cum au dispărut în 30 de secunde?? Să îi dea Dumnezeu odihnă veşnică celui ce-a inventat cheile dintr-un material care face zgomot când mişti de ele că altfel cu cheile în mână răscoleam casa.
După ce trec şi de proba asta mai e un singur „hop”, să mă lăsaţi să dorm la marginea… ah, nu, asta e din alt film. Hopul e ăla să nu mă întâlnesc la lift cu vreo vecină nevorbită că atunci scot la iveală un alt talent şi anume ăla de pitbull fioros căci după „bună dimineaţa”, nu rezist la mai mult. Hai, fie : „Iar la muncă?” „Îhî”. „Ce vreme urâtă”, „Îhî”. Dacă mai spune ceva după asta, mârâi şi scot colţii

Cam aşa sunt dimineţile mele, pline de adrenalină după cum vedeţi. Despre plecat doar în papuci de casă sau doar în cămaşă şi palton, fără fustă, am auzit dar tare aş mai vrea să aud aşa că nu ezitaţi şi spuneţi tot, eu abia aştept să savurez 😀

P.S. Dacă ţineţi morţiş să vă spun blogul de pe care lesne pot fi acuzată că m-am inspirat, deşi nu e aşa, eu vă spun. Că sunt băiat gigel 😀