Sunt aşa cum scriu?

Am o mie de gânduri care se grăbesc să fie aşternute în spaţiul ăsta şi nu ştiu cum să le aşez într-o ordine cât de cât firească. O mie unu. Tocmai a mai năvălit unul peste celelalte şi nici ăsta nu e tocmai clar. Nu ştiu unde o să ajung în final cu postarea asta pentru că ceva îmi spune că ar fi mai bine să ies frumuşel la o tigară să-mi revin şi să-mi văd de treaba mea. Să-i las măcar azi pe alţii să scrie pentru că oricine ar face-o mult mai bine decât mine. Deşi sunt conştientă de asta, mă tot încăpăţânez să las urme pe-aiurea fără să înţeleg de ce. În fine, ăsta era doar unul dintre cele 1001 şi de la bun început am spus că sunt bune de rubrica „diverse”.
În şcoala generală aveam obiceiul, în cazul în care citeam o poezie sau o carte care-mi plăcea în mod deosebit, să răscolesc biblioteca părinţilor după o altă carte care să aibă pe copertă şi o fotografie cu autorul. Simţeam că astfel îl cunosc mai bine, că îl înţeleg mai bine.

Nu de puţine ori am fost dezamăgită pentru că nu avea nimic în comun cu chipul atribuit de mine acelei opere pentru că da, cu cât poezia mă emoţiona mai mult, cu atât adăugam trăsături dintre cele mai frumoase celui care a scris-o. Nu îi credeam tocmai din altă lume dar o simplă aluniţă, de exemplu, îi făcea prea comuni, prea umani şi prea departe de „idealul” creionat în mintea mea. Am primit apoi toate cărţile scrise de un autor tare drag mie în vremea aia cu autograf şi o scrisorică destinată mie. Ohooo, mult timp mi-a trebuit să înţeleg că era făcut şi el din carne şi oase şi că a luat simplu un stilou cu care a scris frumos „Pentru Potecuţa…”, că nu trăieşte nici el  într-un palat de cleştar şi nici nu e înconjurat mereu de tinereţe, iubire, veselie şi examene cu note mari aşa cum credeam eu.

Mai târziu, m-am îndrăgostit de o voce. În fiecare seară o ascultam la radio şi, evident, după un timp, vocea a primit şi o înfăţişare. Un tip înalt, bine făcut, brunet. Nu am şi nu am avut un „tipar”, nu ăsta e neaparat „genul” meu dar vocea aia numai aşa putea „arăta”. Am avut ocazia nu numai să întâlnesc „vocea” ci chiar să constat că părinţii ne sunt prieteni, că am fost, fără să ştiu, în casa lui, că… nu e nimic din ce credeam eu. Noi nu ne ştiam decât „din vedere” cum se spune, suficient însă să înţeleg că bărbatul înalt şi brunet era cu doar 3-4 ani mai mare decât mine, era puţin mai înalt decât mine (şi eu sunt micuţă) şi cât se poate de blond. În mod ciudat, brusc, nici vocea nu mai părea atât de bună. Iar când, peste ceva ani, am ajuns să şi schimbăm câteva păreri, am început să prind din zbor şi greşeli în exprimare, bâlbe, răguşeli. Atunci am închis radioul şi odată cu el a încetat şi povestea mea de iubire din fiecare seară, cu vocea misterioasă. A rămas prima mea dragoste şi anume Gary Cole cu a lui „Good night America wherever you are”.

Am trecut apoi prin etapa „e aşa cum scrie?” şi aici, ca să nu mă lungesc, amintesc doar de episodul Paulo Coelho. Nu m-a dat pe spate „capodopera” lui dar, recunosc, am căzut în capcana Alchimistul, carte care m-a făcut să cumpăr şi alte titluri. Bine că mi-a trecut la timp. Ştiam cum arată dar eram curioasă cum e el, dincolo de citate cu şi despre univers. Şi nu a trecut mult până când am avut şi întâlnirea asta, ceea ce, trebuie să recunosc, a demonstrat că omul avea dreptate când spunea că atunci când îţi doreşti cu adevărat ceva, tot universul contribuie la realizarea dorinţelor tale. 😀 Întâlnirea a pus punct perioadei Coelho şi nu pentru că m-a dezămăgit ci pentru că oricum eram deja plictisită de „filosofia” lui. În esenţă omul e chiar făinuţ.
Idoli nu am avut niciodată şi nici fan nu am fost. Nu ştiam cum. Ascultam muzică, aveam ceva trupe preferate dar nu prea se regăseau printre cei „la modă” în vremea aia, postere pe pereţi nu aveam, de leşinat nu am avut şansa să leşin la niciun concert aşa că nu intram în categoria de fan cu acte-n regulă. Şi poate, cumva, a contribuit şi faptul că am văzut câteva persoane pe care alţii îi văd doar la televizor, în ipostaze cât se poate de umane, de normale. Poate….

Acum. Să ajungem în zilele noastre şi anume la bloguri. Poţi cunoaşte o persoană numai citind pe blogul ei? Cu siguranţă da dacă nu postează numai filmuleţe sau poze de pe net. Şi dacă scrie sincer deşi e tardiv… Nu poţi minţi la infinit. Dar! Cât de important e pentru voi să şi vedeţi persoana pe care o citiţi zilnic? Cât de important e să ştiţi şi ce face acea persoană atunci când nu scrie? Influenţează asta calitatea textelor?
Şi… mi-e frică să întreb dar uite că o fac. Dacă eu sunt pentru voi doar o potecuţă, se cheamă că vă mint în vreun fel? Dacă nu e „transparenţă”, nu ne putem apropia doar prin faptul că scrierile ne sunt sincere? Întreb doar…