„Domnilor, a tăcut poetul…

. . . semn rău, ne-or blestema urmaşii” . Dacă în urmă cu mai mulţi anişori m-am supărat şi m-am consumat pentru că cineva a considerat că o poezie recitată de Adrian Păunescu, într-un context care nu avea nici o legătură cu mocirla în care se scaldă de prea mulţi ani clasa politică, e campanie electorală şi ar fi bine nu mai existe astfel de „poluări fonice”, în 2010 mi-a fost de-adreptul rău citind şi auzind „adevărurile absolute” ale unora care cel mult se pot lăuda că au citit ingredientele de pe cutiile de detergent în timp ce mestecau păreri cu pantalonii-n vine. Zilele astea însă, am simţit milă la modul cel mai sincer. Mă doare ignoranţa şi prostia lor şi îi compătimesc pe cei care şi acum pun semnul egal între poet şi om politic, între vers şi discurs, între har şi oportunism, între om şi poetul de curte al lui Ceauşescu. Şi nu ştiu ce e mai rău. Să-mi fie milă sau să mă revolt? Să îi ignor e cel mai bine. Sau măcar să încerc.

Singur, fără nimeni

Ferească Dumnezeu, dacă mai poate,
Pe fiecare, de singurătate,
acesta-mi pare lucrul cel mai greu,
ferească-mă de mine Dumnezeu.

Ferească-mă noroiul de noroaie,
ferească-mă plouândul nor – de ploaie,
ferească-mă singuratatea mea
ca singur să mă nărui pe podea.

Şi gura să-mi aud cum milă cere,
vreunor paşi din vreo apropiere,
şi, fără nimeni, să mă sting în glas,
pe lume cât de singur am rămas.

Atât de singur sunt pe-acest pământ,
că nimeni nu va şti dacă mai sunt.