Marţea de poveste

A venit din nou momentul povestioarei de pe potecuţe. Am mai spus că tare m-aş bucura să-mi spuneţi şi voi poveşti citite, auzite sau, de ce nu, trăite. Îmi plac poveştile şi sper că şi voi găsiţi o cât de mică bucurie în ele. Avem de învăţat din ele şi uneori chiar avem nevoie de ele. Vă las azi, lângă o cafea fierbinte sau un ceai aromat, o poveste primită pe mail. Nu ştiu dacă e din categoria celor spuse din generaţie-n generaţie sau dacă ea are un autor. Dacă are măcar un sâmbure de adevăr, nu pot decât să mă simt minusculă în faţa unui asemena suflet.  Dacă a fost inventată, aş vrea să-i strâng mâna celui care a avut gânduri atât de frumoase…

„Doi bărbaţi, grav bolnavi, împărţeau aceeaşi rezervă de spital. Unul dintre ei, aşezat lângă singura fereastră a camerei, avea voie să şadă în fund o oră pe zi, rezemat de perne. Cel de-al doilea, însă, era imobilizat la orizontală, fără posibilitatea de a se mişca.
Cei doi au început să vorbească şi să-şi povestească vieţile. Şi-au spus detalii despre soţii şi copii, despre casele lor, despre slujbele lor, despre cum au făcut armata şi pe unde au mers în vacanţe, de-a lungul timpului. Îşi spuneau glume şi-şi împărtăşeau dorinţele, deşi amândoi ştiau, undeva în adâncul sufletelor, că e puţin probabil să şi le mai îndeplinească. Au devenit prieteni.
În fiecare după-amiază, când cel de lângă fereastră era ridicat în fund, îi descria celuilalt, cu lux de amănunte, ce vedea pe fereastră. Încet, această oră deveni ritualul central al vieţilor lor din spital. Mai ales pentru cel care nu se putea mişca, poveştile despre lumea vie şi colorată de afară deveniseră vitale. Aştepta să se trezească în fiecare dimineaţă cu gândul la ora aceea. Fereastra dădea într-un parc, în mijlocul căruia era un lac. Raţe şi lebede albe şi negre se jucau pe apă, printre bărcuţele teleghidate de copiii de pe mal. Îndrăgostiţi tineri sau bătrâni se plimbau, ţinându-se de mână, printre flori de toate culorile. În departare se putea doar ghici oraşul, după linia fină de zgârie nori care se iţea deasupra copacilor.
Pe măsură ce povestitorul dădea mai multe detalii, celălalt bărbat închidea ochii şi-şi imagina întreaga scenă şi pe el făcând parte din ea. Într-o zi îşi imagina că stă pe o bancă şi citeşte, în alta că se plimbă cu barca cu soţia lui, sau că dă de mâncare păsărilor. Într-o zi, cel de lângă fereastră îi descrise o paradă care trecea chiar pe lângă clădire. Aproape că o proiecta, cu ajutorul cuvintelor, pe tavanul salonului, singurul loc pe care-l puteau vedea bine ochii celuilalt.
Au trecut zile, săptămâni, luni. Într-o zi, povestitorul muri.  Ca să-şi mai ostoiască suferinţa, prietenul său o rugă pe asistentă, într-o zi, să mai stea câteva minute şi să-i descrie ce se mai întâmpla în parcul de lângă spital. Femeia se apropie de geam şi-i spuse, uşor uimită, că în faţa ferestrei e un zid alb, dincolo de care nu se vede nimic. Omul se revoltă, spunându-i că nu e posibil, că doar prietenul lui îi povestise ore întregi despre ce se-ntâmplă afară.
“Mă tem că acest lucru ar fi fost imposibil, domnule. Fostul dumneavoastră coleg de cameră era orb!” îi spuse asistenta…”

Să aveţi mereu puterea de a vedea dincolo de zid! Iar atunci când simţiţi că nu se poate,  să fie cineva dispus să facă asta pentru voi!

Vă doresc o zi de poveste!

Later Edit : Am avut parte de o surpriză tare frumoasă şi nu vă pot explica ce mult mă bucur. Vă invit la o cafea delicioasă AICI.
Mulţumesc mult pentru că ai vrut să ne întâlnim poveştile! Sper să ne întâlnim din ce în ce mai mulţi!