Marţea de poveste

imagesA venit din nou momentul povestioarei de pe potecuţe. Am mai spus că tare m-aş bucura să-mi spuneţi şi voi poveşti citite, auzite sau, de ce nu, trăite. Îmi plac poveştile şi sper că şi voi găsiţi o cât de mică bucurie în ele. Avem de învăţat din ele şi uneori chiar avem nevoie de ele. Vă las azi, lângă o cafea fierbinte sau un ceai aromat, o poveste primită pe mail. Nu ştiu dacă e din categoria celor spuse din generaţie-n generaţie sau dacă ea are un autor. Dacă are măcar un sâmbure de adevăr, nu pot decât să mă simt minusculă în faţa unui asemena suflet.  Dacă a fost inventată, aş vrea să-i strâng mâna celui care a avut gânduri atât de frumoase…

„Doi bărbaţi, grav bolnavi, împărţeau aceeaşi rezervă de spital. Unul dintre ei, aşezat lângă singura fereastră a camerei, avea voie să şadă în fund o oră pe zi, rezemat de perne. Cel de-al doilea, însă, era imobilizat la orizontală, fără posibilitatea de a se mişca.
Cei doi au început să vorbească şi să-şi povestească vieţile. Şi-au spus detalii despre soţii şi copii, despre casele lor, despre slujbele lor, despre cum au făcut armata şi pe unde au mers în vacanţe, de-a lungul timpului. Îşi spuneau glume şi-şi împărtăşeau dorinţele, deşi amândoi ştiau, undeva în adâncul sufletelor, că e puţin probabil să şi le mai îndeplinească. Au devenit prieteni.
În fiecare după-amiază, când cel de lângă fereastră era ridicat în fund, îi descria celuilalt, cu lux de amănunte, ce vedea pe fereastră. Încet, această oră deveni ritualul central al vieţilor lor din spital. Mai ales pentru cel care nu se putea mişca, poveştile despre lumea vie şi colorată de afară deveniseră vitale. Aştepta să se trezească în fiecare dimineaţă cu gândul la ora aceea. Fereastra dădea într-un parc, în mijlocul căruia era un lac. Raţe şi lebede albe şi negre se jucau pe apă, printre bărcuţele teleghidate de copiii de pe mal. Îndrăgostiţi tineri sau bătrâni se plimbau, ţinându-se de mână, printre flori de toate culorile. În departare se putea doar ghici oraşul, după linia fină de zgârie nori care se iţea deasupra copacilor.
Pe măsură ce povestitorul dădea mai multe detalii, celălalt bărbat închidea ochii şi-şi imagina întreaga scenă şi pe el făcând parte din ea. Într-o zi îşi imagina că stă pe o bancă şi citeşte, în alta că se plimbă cu barca cu soţia lui, sau că dă de mâncare păsărilor. Într-o zi, cel de lângă fereastră îi descrise o paradă care trecea chiar pe lângă clădire. Aproape că o proiecta, cu ajutorul cuvintelor, pe tavanul salonului, singurul loc pe care-l puteau vedea bine ochii celuilalt.
Au trecut zile, săptămâni, luni. Într-o zi, povestitorul muri.  Ca să-şi mai ostoiască suferinţa, prietenul său o rugă pe asistentă, într-o zi, să mai stea câteva minute şi să-i descrie ce se mai întâmpla în parcul de lângă spital. Femeia se apropie de geam şi-i spuse, uşor uimită, că în faţa ferestrei e un zid alb, dincolo de care nu se vede nimic. Omul se revoltă, spunându-i că nu e posibil, că doar prietenul lui îi povestise ore întregi despre ce se-ntâmplă afară.
“Mă tem că acest lucru ar fi fost imposibil, domnule. Fostul dumneavoastră coleg de cameră era orb!” îi spuse asistenta…”

Să aveţi mereu puterea de a vedea dincolo de zid! Iar atunci când simţiţi că nu se poate,  să fie cineva dispus să facă asta pentru voi!

Vă doresc o zi de poveste!

Later Edit : Am avut parte de o surpriză tare frumoasă şi nu vă pot explica ce mult mă bucur. Vă invit la o cafea delicioasă AICI.
Mulţumesc mult pentru că ai vrut să ne întâlnim poveştile! Sper să ne întâlnim din ce în ce mai mulţi!

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Marţea de poveste și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

30 de răspunsuri la Marţea de poveste

  1. oanampop zice:

    Candva, demult, am citit si eu aceasta poveste. Cea mai frumoasa parte a vietii e cea nevazuta.

    Apreciază

  2. M.C. zice:

    Ha! Am scris se pare amândouă povestea de marţi în aproape acelaşi timp. Nu am scris o poveste atât de emoţionantă precum a ta,nici pe departe. Am încercat doar să-mi ţin promisiunea de a face o istorioară martea, pe sărite 🙂
    Felicitări pentru sufletul tău frumos şi mulţumim că ne împărtăşeşti din trăirile tale!

    Apreciază

  3. Am veniit! Am promovaaat! Am sărit ca mingiuca de ping-pong de fericire!
    Ce surpriză frumoasă, Potecuță, această poveste! E un mare dar să poți dezvălui celor din jur bucăți din imaginarul și din gesticularul lumilor create în universul interior al sinelui, lumi mai frumoase și mai adevărate, uneori, decât acelea în care viețuim nemjlocit.

    Apreciază

  4. Cuvânta zice:

    Deci marti e zi de povesti scrise de noi, sa inteleg? E vreo centralizare de tabel pe undeva? Sa dau sfoara in tara cui mai doreste sa scrie? 😀

    Apreciază

    • Scrise, găsite, primite, inventate, trăite…poveşti să fie. Nu e cu tabele şi condică. Cine doreşte şi pofteşte, eu sar în sus de bucurie la fiecare poveste găsită, aşa ca azi, la cafeluţă 😀
      Eu le pun link dacă le găsesc dar dacă nu… 🙄

      Apreciază

      • Cuvânta zice:

        Faina initiativa ta. De ce nu faci la tine pe blog un centralizator? Un tabel simplu cu link-urile celor care participa? Astfel de idei sunt mereu binevenite, dar este nevoie de o mana de poveste care sa le tina contul un pic.

        Apreciază

        • De mâna aia de poveste aş avea nevoie că… nu mă descurc. Eu am zis încă din prima zi că în cazul în care mai e ceva de genul ăsta să fiu trasă de mânecă, nu fur ideile nimănui. Până acum nu am primit reclamaţii. 😀
          În cazul în care o să mai fie cineva dispus să ne scrie poveşti, fac tot ce pot să rezolv şi asta. Până acum am un link şi l-am pus în articol, cum ai văzut.

          Apreciază

  5. Omul când vede – e orb, iar când e orb vede lucruri atât de frumoase!

    Apreciază

  6. Foarte trista povestea.

    Apreciază

  7. tink3rbe11 zice:

    As vrea sa stiu sa povestesc…sa tin minte atatea povesti incat sa pot povesti si altora.dar, din nefericire nu sunt un narator…ci doar un bun ascultator, cititor!
    Mi-a placut povestea si cred ca este 100% adevarata…asa am simtit cand am citit-o si nu ca mi-as fi dorit sa fie printre noi mai multi oameni care fac asa ceva .

    Apreciază

  8. Stefania zice:

    Foarte frumoasă povestea cu tâlc şi plină de învăţături.
    Păcat că noi oamenii, dăm atât de multă importanţă celor o mie de lucruri care ne întristează şi nu vedem cele un milion de lucruri care ne pot face fericiţi.
    O seară minunată îţi doresc, potecuţă! 🙂

    Apreciază

  9. Bursucel zice:

    Uite, mie poveștile astea îmi plac… povești cu oameni buni, care aduc culoare în negura celorlalți, doar cu ochii minții… Potecuță, o știam, dar iar am plâns numai la gândul că asistenta a stricat tot farmecul… mereu mă întristează finalul ăsta…

    Apreciază

  10. Cât de frumooooosss!! Iubesc postările de marţi, potecuţo. Abia aştept următoarea marţi. Absolut minunată postarea asta! Mi-au dat şi lacrimile… Superb!!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s