Fata cu soare pe umăr

Carla s-a scuturat bine de apa care-i şiroia din păr, înainte să urce în autobuzul tocmai sosit în staţie. A plecat, ca de obicei, prea grăbită de acasă, şi nu a ţinut cont de prognoze. De fapt, nu ţine cont niciodată de asta şi oricum, ploile de vară mai vin şi neanunţate. Grăbită era oricum, oricând, dar mai mult de atât, era mereu în lumea ei. O lume în care nu prea contează dacă mergi cu hainele ude pe stradă. În lumea ei nu e loc de priviri tăioase sau judecăţi fără fundament. Dar azi, mai mult decât oricând, era preocupată de un singur lucru, foarte important pentru ea: examenul pe care-l avea de susţinut. Era în anul II la actorie şi monologul pe care îl avea de prezentat în faţa comisiei nu o lăsa să evadeze în lumea reală nici măcar atât cât să vadă sau să audă oamenii din jurul ei.
L-a învăţat uşor, dar i se părea dificil să intre cu adevărat în pielea personajului, avea impresia că nu îl poate înţelege pe deplin: o femeie singură care se luptă cu lumea, cu prejudecăţile lumii, cu gura lumii, cu acuzele lumii, cu judecăţile jumii, cu regulile şi legile lumii. Repeta replicile şi încerca să-şi imagineze mimica, pauzele dintre cuvinte, intonaţie şi respiraţie.
Era rebelă, dar nu ştia asta. Nu ştia cum trebuie să fie pentru a fi considerată altfel. Nu ştia că trebuie să fie cumva pentru a fi în rândul lumii. Nu ştia cum e sau cum trebuie să fie un om în rândul lumii.
A fost crescută într-o casă în care s-au perindat oameni diferiţi, unii murdari de vaselină, alţii murdari de pământ, alţii mirosind a parfumuri scumpe, alţii mirosind a săpun ieftin. Părinţii ei aveau cunoştinţe multe şi casa lor a fost mereu deschisă oricui a avut nevoie sau oricui a fost nevoie să i se deschidă. Nu a învăţat că oamenii se împart în clase sociale, în meserii sau în etichete. Le-a învăţat mai târziu, dar le-a uitat repede, îi era mai uşor să le înveţe oamenilor sufletul şi pasiunile, numele şi culoarea ochilor, nu funcţiile sau mărcile maşinilor pe care le conduceau.

Se îmbrăca aşa cum avea chef, nu aşa cum era moda. Nu-i păsa de asta şi habar nu avea că o haină ar putea conta în lume. Îi plăceau culorile şi nu ezita să le asorteze aşa cum numai ea putea înţelege. Azi, cu atât mai mult, a insistat asupra lor, imaginându-şi personajul care refuză să-i dea lumii socoteală pentru cum îşi trăieşte viaţa.
Avea părul la fel de rebel, tuns neuniform, cu şuviţe lungi într-o parte şi foarte scurt în altă parte, şi de obicei purta haine foarte largi.
Un singur lucru nu uita niciodată, oricât de grăbită ar fi fost: o broşă în formă de soare, primită de la bunica ei. Îi era talisman şi nu se despărţea de ea niciodată deşi niciodată nu o purta ca pe o broşă. Îi găsea locuri diferite şi uneori dintre cele mai ciudate pentru unii. Azi a prins-o pe umărul drept.

De cum a urcat, s-au auzit primele reacţii ale unor doamne „bine îmbrăcate”, în rând cu lumea. Ea nu le-a auzit. Era deja la al treilea pasaj al monologului: şi ce vă pasă vouă de singurătatea mea? De ce-mi urâţi voi viaţa…? Aici se bloca mereu. Ar fi trebuit poate să strige. Sau poate să şoptească? Ce ar face un om astfel judecat?
Au mai rămas culori în lume, fă? Sau le-ai adunat pe toate? S-a auzit de undeva din spatele autobuzului. Şi apoi, ca la un semn, râsete stridente sau mai înfundate.
Şi ce freză are, n-ai mai avut bani de restul? A mai venit un verdict de la un călător de bine.
Asta cumva a trezit-o şi s-a uitat înspre ceilalţi călători poate pentru prima dată. Nu făcea asta, nu cerceta oamenii, nu-i studia, nu le intra în spaţiul privat nici măcar cu privirea.
De undeva de lângă ea, o doamnă între două vârste, s-a trezit spunând că: tinerii de azi nu mai ţin cont de nimic, pleacă din casă de parcă merg să ducă gunoiul, totuşi trebuie puţin respect pentru ceilalţi.
Deşi toţi îşi fereau privirile când încerca ea să-i privească-n ochi, o singură pereche de ochi era lipită de ea, cea a unui puşti de vro 5 ani.

Abia atunci a înţeles. Autobuzul ăla duce-n el o lume. O lume formată din oameni aflaţi în rândul lumii. Care o judecă pe ea, pentru că n-ar fi, potrivit regulilor lor, în acel rând. Pentru că a îndrăznit să facă un pas în lateral.
A simţit un nod în gât. Şi a simţit nevoia să urle. Dar a tăcut. Aşa cum tace de câte ori refuză să înfrunte ceva ce nu e parte din lumea ei. Lume în care nu există priviri tăioase, pentru că nu există un rând al lumii, sunt toţi în acelaşi rând, oricum ar fi.

A coborât de cum s-au deschis uşile, fugind înapoi în ploaie. În toată zarva aia, s-a auzit o voce de copil de aproximativ 5 ani: mami, tu ai văzut că fata aia ducea soarele pe umăr?

Foto

Acest articol a fost publicat în Suflet pe poteci și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

74 de răspunsuri la Fata cu soare pe umăr

  1. Cri zice:

    Ce frumos ai încheiat, Potecuță! 🙂
    Copilul și replica lui mi-au readus în minte o poveste de Andersen. Și în aceasta era un copil, care a strigat ceva.., tot niște cuvinte înțelepte. Iar acum fata noastră va ști să-și spună monologul. 😉
    Mi-a plăcut foarte mult povestea fetei cu soarele pe umăr și-ți mulțumesc mult, mult pentru ea! ❤

    Apreciat de 4 persoane

    • Îți mulțumesc, Cri! Mulțumesc mult!
      Am nevoie de copii din ăștia în jur. Să mă remontez puțin. Că am derapat grav de la ce făceam eu pe poteci. Și ușor-ușor, vreau să revin la ale mele.
      Te pup! Mulțumesc!

      Apreciat de 2 persoane

      • Cri zice:

        Potecuță dragă, privit din afară, totul e la fel de frumos și de cald și de minunat la tine pe poteci…, așa că nu știu ce spui… unde-s derapajele? Pesemne le-ai învăluit ingenios în bucuriile ce izvorăsc din cuvintele tale, fie acestea și mai triste…, cum îmi par acum. Știi, mă gândeam să-mi dăruiesc o broșă cu soarele și s-o port pe umăr. Dacă găsesc, să iau două, ca să ne asortăm Carlei? 🙂

        Apreciat de 2 persoane

        • Cri, e vorba de textele alea prea mult despre mine. Prea mult despre lume. Prea mult din real. Nu despre dezvăluiri vorbesc. Ci despre o lume a mea care, așa cum e lumea Carlei, mă adăpostea pe aici de lumea aia brutal de reală de afară. Nu-mi face bine realul prea real aici. Mă mint frumos din când în când, în pauzele mele de muncă, și așa mă remontez. Și așa îmi adun puterile să aflu mai departe despre lumea de afară.
          Aici era un fel de niciun fel. Gânduri și versuri, aproape nimic din real. Am lăsat garda jos, am adus realul și nu sunt pregătită să confrunt. Nu vreau. Nu aici. Aici lumea visează, glumește, râde, vede filme, ascultă muzică, citește, admiră poze. Nu se luptă în numele dreptății de ceva cu ceva.
          Poate nu a fost vizibil derapajul. Dar am simțit eu un fel de presiune: îmi apăr valorile sau las de la mine să fie bine?
          Nu vreau să fie sau să mai fie cazul. La versuri despre primăvară nu e cazul. Și așa sunt eu, în lumea mea. Cu voi alături, sigur.
          Mulțumesc mult, Cri! Contează ce spui!
          Și da! Vreau soare pe umăr! 🤗

          Apreciat de 4 persoane

  2. sticri zice:

    Copilul acela de 5 ani dupa ce o sa fie invatat acasa de catre parinti, bunici, frati, etc., ce e „bine si rau” si dupa ce o sa fie dus la scoala, liceu, facultate, nu o sa mai vada soarele de pe umarul fetei, ba eu cred ca o sa „intre in randul lumii”.

    Apreciat de 5 persoane

    • Da, că noi suntem prea buni și deștepți să învățăm ceva de la ei, să luăm ceva din seninătatea lor, e invers, mereu invers…

      Apreciat de 3 persoane

      • sticri zice:

        Da, pt ca intotdeauna ne conduce frica. Frica de sef, frica sa ramanem fara bani, frica de ce spun altii, frica de ……
        Datorita acestei frici care ne e indusa in mod fortat de „unii”, noi decidem sa facem totul pt ca sa fim acceptati intr-o societate a carei reguli au fost facute tot de acei ‘”unii”.

        Acel copil de 5 ani, inca nu are frica „in sange”, el judeca singur si cauta doar o aprobare care vine de la mama lui.

        Frica ne-a invatat ca pt a reusi in aceasta societate, trebuie sa facem niste lucruri „asa cum trebuie facute”, teebuie sa urmam niste tipare sociale si sa respectam toate cutumele.

        Atunci cand mai multi se vor trezi si nu vor mai sta in fata TV cu telecomanda in mana, atunci o sa apara mai multi oameni care o sa vada soarele de pe umarul acelei femei.

        Apreciat de 3 persoane

  3. Drugwash zice:

    Povestea m-a cam prins cu garda jos şi m-a emoţionat, deşi de fapt nu face decît să prezinte realitatea crudă a umanităţii în ansamblul ei. Cum o face – aici e diferenţa dintre o relatare seacă şi o poveste cu morală. 😉

    Apreciat de 4 persoane

  4. si atunci am inteles: autobuzul ducea doua lumi. o lume stearsa, monotona, banala, uniforma, si o lume in care acel fii tu insuti inseamna traieste, si fii fara niciun fel de scuza tu.
    din pacate ne lasam convinsi sa nu mai fim noi insine. din pacate, nu stiu daca as mai avea curaj sa trag rochia aia rosie peste blugi, sa-mi tai parul, sa-mi dau cu fard negru cat de mult.
    pacat, as purta soarele pe umar.
    dulce cald vant de primavara si soare jucaus iti doresc, Potecuta!
    si o inima roz pentru Carla!
    💗

    Apreciat de 6 persoane

    • Nu ştiu dacă e vorba de curaj. Sau e? Poate nu-ţi mai place cum se asortează, cum vine, cum pică pe picior. Asta nu înseamnă că tu nu eşti tu. Nu schimbăm gusturile. Dar rămânem noi atât timp cât ne acceptăm pe noi. Şi implicit pe cei de lângă noi…
      Te pup, draga mea! Să-ţi fie soare şi frumos!

      Apreciat de 2 persoane

  5. Suzana zice:

    Deosebit tare textul tau. Si cred ca fiecare am avut in varii feluri, momente in care nu ne-am ‘potrivit’ in lumea de langa noi! Cum le-am gestionat uneori a fost discutabil si cu siguranta ne-a modificat cate ceva in comportamentul social. Dar acestea sunt acele declicuri cumva utile, chiar fiind dureroase. Finalul este… perfect!
    Seara frumoasa, draga Potecuta! ❤

    Apreciat de 2 persoane

  6. Ileana zice:

    Am citit cu emoție și amintiri! Mi-a plăcut finalul!
    Realitate!👍
    O seară frumoasă!🤗🌼

    Apreciat de 2 persoane

  7. Iosif zice:

    Frumoasa si pilduitoare povestea Carlei ! Merci !
    În inocenta si perceptia lor, copilasii vad întotdeauna detaliile esentiale, care adultilor le scapa din motive ce tin de educatie, sabloane, etichete si conformismul societatii de masa, precum si imposibilitatea acceptarii schimbarilor de paradigma al nonconformismului si rebeliunii noilor generatii, care întotdeauna vor purta soarele sperantei si optimismului, nu doar sub forma de brose pe umeri, ci chiar în priviri, în inimi si în Suflete.
    O primavara binecuvântata, sublima, cu sanatate, bucurie, pace si Lumina în Suflet, draga Potecuta !

    Apreciat de 1 persoană

  8. Tatar Lau zice:

    Oare când începe cu adevărat să se stingă soarele nostru? Care e momentul când devenim simpli roboți într-o lume gri? Avem vreo șansă să ieșim din tipare?
    Potecuță, atenția ta pentru detalii a scos la iveală această transformare pe care o aduce timpul asupra noastră. Ne „vindecă” de nebunia tinereții și ne plantează în straturile ordonate ale sistemului…

    Apreciat de 2 persoane

    • Oare nu e asta doar o scuză a noastră? Că e drept, devenim roboţi, dar cine ne transformă şi sufletul? Nu tot noi? Cine ne opreşte să sărim într-o baltă în drumul spre casă? Ah, ştiu: articulaţiile. Bun. Atunci cine ne face să ne uităm strâmb la un adult care sare într-o baltă şi râde sănătos? Ups… aici e cheia.
      Nu timpul face asta cu noi. Noi îi permitem să lase urme şi cute care adună şi praf şi umbre. E despre cum înţelegem.
      Să nu vorbesc despre mine: anul trecut, în zona de parcări de la blocul meu, au început lucrările pentru o parcare supraetajată. Îţi imaginezi ce a însemnat asta: scos tot asfaltul, săpat, excavat etc. Eram ca-n tranşee. Au venit la mine doi prieteni, adulţi. Am ieşit în balcon, la o ţigară. Ea s-a uitat pe geam: vai de mine, ce dezastru e aici, noroi pe unde te uiţi. El: măăăăi, uite la copăcelul ăla din colţ, pe cât de mic, pe atât de mult a înflorit, Doamne, e o minune. End of story.
      Lumea e gri în multe părţi, da. Dar există şi culoare. De noi depinde în ce parte ne uităm.
      Mulţumesc frumos!

      Apreciat de 2 persoane

      • Tatar Lau zice:

        Problema e că facem tranziția de la culori la nuanțe de gri fără să ne dăm seama. Și degeaba sărim în balta de pe drum, dacă o facem doar în amintirea altor vremuri și nu pentru că așa simțim. Eu cred că ne păcălim singuri atunci când nu recunoaștem că timpul ne schimbă. Depindem tot mai mult de cei din jur și atunci, din comoditate, ne lăsăm purtați de curent, fără să ne chinuim să mergem împotriva lui. Doar o părere…

        Apreciat de 2 persoane

        • Nu spuneam să facem lucrurile forţat. Tocmai! Unii, pur şi simplu, că vrem sau nu să recunoaştem, încă au soare pe umeri, în ciuda vârstei. Unii văd copacii în floare, alţii doar noroiul din jur.
          Problema e că uneori, cei din urmă le spun primilor că nu-s „cum ar fi normal să fie”.

          Apreciat de 2 persoane

  9. Adevarul din ochii și gura copiilor care încă mai vad lumea asa cum ar trebui să o vedem și noi…
    Mi-a plăcut Carla ta, Potecut. Si să știi ca, pentru mine cel putin( deși de când rătăcesc pe potecile tale, ceva mă face să cred ca nu doar pentru mine) și tu porți intotdeauna cu tine un soare.

    Apreciat de 1 persoană

  10. Am crezut că începi o poveste cu mai multe episoade, despre o fată rebelă și o lume predispusă la etichetări. Dar, după replica plină de înțeles prin care a reacționat copilul, mi-am dat seama că nu se putea o încheiere mai frumoasă.

    Apreciat de 2 persoane

    • Îţi mulţumesc frumos, Petru!
      Nu e nevoie de mai multe episoade, am spus ce am avut de spus 😀
      Zi frumoasă!

      Apreciat de 1 persoană

    • Drugwash zice:

      E o poveste scurtă, exact aşa cum trebuie să fie ca să aibă cel mai profund impact. O satiră a unuia dintre defectele naţiunii – su a omenirii întregi poate.
      Tu spui bine ce spui cu seria de poveşti. Numai că nu trebuie să aibă legătură una cu alta, ci personaje diferite, cadre diferite, subiecte diferite şi evident fiecare cu o morală. O serie satirică a societăţii – moderne sau dintotdeauna.

      Şi fiindcă tocmai ce vin de la tine şi ideea încă îmi pluteşte prin minte, cred că ar fi perfect dacă seria ar fi filmată şi distribuită chiar şi gratuit pe diverse platforme (cele care nu îşi arogă automat toate drepturile asupra materialelor şi nici ştergerea lor sau a conturilor fără motiv – cred că ştie lumea la cine anume mă refer).

      Apreciază

  11. Jo zice:

    În locul fetei le-aș fi zis vreo două indivizilor ălora. Dar eu nu sunt artistă. 🙂 În altă ordine de idei, aș vrea să schimbi puțin finalul, s-o faci pe fată să audă ce spune ăla micu’, să iasă din autobuz tristă, dar să pășească pe trotuar zâmbind. Să nu se ducă la examen cu aripa frântă.

    Apreciază

  12. Doar acel Soare îmi doresc să rămân!
    Și să-mi port Luna în inimă!
    😉
    Mulțumesc pentru Potecile de dor!

    Apreciază

  13. Diana zice:

    „Gura copiilor adevar graieste!” & „Gura lumii o astupa doar pamantul.” Cu „ideile” acestea in minte toti ar trebui sa-si poata pastra seninul din suflet.
    M-a emotionat aceasta povestire – si nu doar prin final. Am citit-o si rascitit-o, pentru ca. 😊
    Imi plac oameni care au soarele pe umar si cred ca si la batranete tot acolo il vor avea (daca nu le-ncurca ceva mintea) 🙂
    Pe bune, Potecuta! Nu stiu ce sa scriu si bat apa-n piua! Imi place tare mult povestirea; tare, tare mult! ❤

    Apreciat de 1 persoană

  14. tink3rbe11 zice:

    Frumos suflet fata asta rebelă cu soarele pe umăr…păcat că lumea nu mai apreciază um suflet deschis,liber și neinhibat.
    Mi-a plăcut tare ,tare mult.

    Apreciază

  15. Așa, Potecuță, bv! Și… mulțumesc! ❤

    Apreciază

  16. Ecoarta zice:

    Iar tu să porți mereu soarele în priviri!☀️🌦️🤗

    Apreciază

  17. Diana zice:

    Citit azi la cafea, doamne ce bine mi-a prins ❤️🤗

    Apreciază

  18. O alegorie cu tâlc… Minunat!

    Apreciază

  19. Issabela zice:

    Eu, apropo de disputa pe final dintre Jo și Dragoș, sînt adepta finalului implicit, nu explicit, că privitorul ce mai face…? 🙂
    Potecuță, mi-ai adus aminte de o melodie ciudată tare, cu care am crescut, dar nu cred că-i așa cunoscută: Pearl in her hair, Omega o cînta. S-o asculți cînd și dacă ai chef, nu mai pun linkuri 🙂
    Cît despre Carla… e un înger și numai copiii văd îngeri, se știe. Paradoxul e că cei „în rîndul lumii” sînt, practic, tot niște copii – toți rămînem, la urma urmei, orice-am ajunge, niște copii, în adîncul inimii. Dar depinde ce-avem pe-acolo – tare sau bucurii. Cînd avem tare, „rîndul lumii” ne dă iluzia unei împliniri pe care nu am cunoscut-o, cred, altfel.
    Dar Carla noastră avea broșa bunicii și atmosfera dezinvoltă în care crescuse ❤

    Apreciat de 2 persoane

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s