Fata cu soare pe umăr

Carla s-a scuturat bine de apa care-i şiroia din păr, înainte să urce în autobuzul tocmai sosit în staţie. A plecat, ca de obicei, prea grăbită de acasă, şi nu a ţinut cont de prognoze. De fapt, nu ţine cont niciodată de asta şi oricum, ploile de vară mai vin şi neanunţate. Grăbită era oricum, oricând, dar mai mult de atât, era mereu în lumea ei. O lume în care nu prea contează dacă mergi cu hainele ude pe stradă. În lumea ei nu e loc de priviri tăioase sau judecăţi fără fundament. Dar azi, mai mult decât oricând, era preocupată de un singur lucru, foarte important pentru ea: examenul pe care-l avea de susţinut. Era în anul II la actorie şi monologul pe care îl avea de prezentat în faţa comisiei nu o lăsa să evadeze în lumea reală nici măcar atât cât să vadă sau să audă oamenii din jurul ei.
L-a învăţat uşor, dar i se părea dificil să intre cu adevărat în pielea personajului, avea impresia că nu îl poate înţelege pe deplin: o femeie singură care se luptă cu lumea, cu prejudecăţile lumii, cu gura lumii, cu acuzele lumii, cu judecăţile jumii, cu regulile şi legile lumii. Repeta replicile şi încerca să-şi imagineze mimica, pauzele dintre cuvinte, intonaţie şi respiraţie.
Era rebelă, dar nu ştia asta. Nu ştia cum trebuie să fie pentru a fi considerată altfel. Nu ştia că trebuie să fie cumva pentru a fi în rândul lumii. Nu ştia cum e sau cum trebuie să fie un om în rândul lumii.
A fost crescută într-o casă în care s-au perindat oameni diferiţi, unii murdari de vaselină, alţii murdari de pământ, alţii mirosind a parfumuri scumpe, alţii mirosind a săpun ieftin. Părinţii ei aveau cunoştinţe multe şi casa lor a fost mereu deschisă oricui a avut nevoie sau oricui a fost nevoie să i se deschidă. Nu a învăţat că oamenii se împart în clase sociale, în meserii sau în etichete. Le-a învăţat mai târziu, dar le-a uitat repede, îi era mai uşor să le înveţe oamenilor sufletul şi pasiunile, numele şi culoarea ochilor, nu funcţiile sau mărcile maşinilor pe care le conduceau.

Se îmbrăca aşa cum avea chef, nu aşa cum era moda. Nu-i păsa de asta şi habar nu avea că o haină ar putea conta în lume. Îi plăceau culorile şi nu ezita să le asorteze aşa cum numai ea putea înţelege. Azi, cu atât mai mult, a insistat asupra lor, imaginându-şi personajul care refuză să-i dea lumii socoteală pentru cum îşi trăieşte viaţa.
Avea părul la fel de rebel, tuns neuniform, cu şuviţe lungi într-o parte şi foarte scurt în altă parte, şi de obicei purta haine foarte largi.
Un singur lucru nu uita niciodată, oricât de grăbită ar fi fost: o broşă în formă de soare, primită de la bunica ei. Îi era talisman şi nu se despărţea de ea niciodată deşi niciodată nu o purta ca pe o broşă. Îi găsea locuri diferite şi uneori dintre cele mai ciudate pentru unii. Azi a prins-o pe umărul drept.

De cum a urcat, s-au auzit primele reacţii ale unor doamne „bine îmbrăcate”, în rând cu lumea. Ea nu le-a auzit. Era deja la al treilea pasaj al monologului: şi ce vă pasă vouă de singurătatea mea? De ce-mi urâţi voi viaţa…? Aici se bloca mereu. Ar fi trebuit poate să strige. Sau poate să şoptească? Ce ar face un om astfel judecat?
Au mai rămas culori în lume, fă? Sau le-ai adunat pe toate? S-a auzit de undeva din spatele autobuzului. Şi apoi, ca la un semn, râsete stridente sau mai înfundate.
Şi ce freză are, n-ai mai avut bani de restul? A mai venit un verdict de la un călător de bine.
Asta cumva a trezit-o şi s-a uitat înspre ceilalţi călători poate pentru prima dată. Nu făcea asta, nu cerceta oamenii, nu-i studia, nu le intra în spaţiul privat nici măcar cu privirea.
De undeva de lângă ea, o doamnă între două vârste, s-a trezit spunând că: tinerii de azi nu mai ţin cont de nimic, pleacă din casă de parcă merg să ducă gunoiul, totuşi trebuie puţin respect pentru ceilalţi.
Deşi toţi îşi fereau privirile când încerca ea să-i privească-n ochi, o singură pereche de ochi era lipită de ea, cea a unui puşti de vro 5 ani.

Abia atunci a înţeles. Autobuzul ăla duce-n el o lume. O lume formată din oameni aflaţi în rândul lumii. Care o judecă pe ea, pentru că n-ar fi, potrivit regulilor lor, în acel rând. Pentru că a îndrăznit să facă un pas în lateral.
A simţit un nod în gât. Şi a simţit nevoia să urle. Dar a tăcut. Aşa cum tace de câte ori refuză să înfrunte ceva ce nu e parte din lumea ei. Lume în care nu există priviri tăioase, pentru că nu există un rând al lumii, sunt toţi în acelaşi rând, oricum ar fi.

A coborât de cum s-au deschis uşile, fugind înapoi în ploaie. În toată zarva aia, s-a auzit o voce de copil de aproximativ 5 ani: mami, tu ai văzut că fata aia ducea soarele pe umăr?

Foto