Flutur steagul alb…

… şi îmi văd de ale mele. Am obosit şi nu vreau să conving pe nimeni de nimic. De absolut nimic. Nici măcar că azi e 5 iulie. De ce aş face asta? Nu m-a supărat nimeni, dacă vreţi să întrebaţi asta. Sau şi dacă a făcut-o, nu voi spune, că locul ăsta ascuns printre pixeli nu e ring de pârât. Şi am rămas din copilărie cu ideea că e urât să pârăşti. Asta ne spunea la grădiniţă, când mai prindeam elan şi mergeam, cu genunchii juliţi şi lacrimi în ochi, să spunem că Delia ne-a împins, că Mihai ne-a ciupit, niciodată invers, că Simona nu ne lasă pe leagăn sau că Ionuţ nu ne dă şi nouă mingea, uneori şi invers. Credeam că ne strigăm nedreptatea, că se va face dreptate, că vom fi consolaţi şi alintaţi, că cei pe care îi consideram vinovaţi vor fi aspru pedepsiţi. Dar imediat veneau şi ei cu propria dreptate şi se ţesea început de mic război întrerupt fără milă de vreţi să vă pun pe toţi la colţ? În primul rând, e foarte urât să vă pârâţi între voi… şi cu asta se încheia totul. Curios, nu aveam sentimente de ură. Nici faţă de persoana care, aparent, nu ne făcea dreptate, în cazul ăsta educatoarea, nici faţă de cel care nu era pedepsit aşa cum speram. Scăpam de toată furia acumulată cu un scos de limbă spre cel vinovat sau, în cel mai rău caz, cu un urâtule, aruncat mai mult în şoaptă. Şi în ziua aia nu ne mai jucam cu el. Era răzbunarea maximă pe atunci.

Nu ştiu dacă asta era metoda cea mai bună, nu e cazul acum să pun şi eu la colţ, nu sunt în măsură să o fac. Aş face-o, dacă aş avea şi curajul sau demnitatea de a spune că sunt aşa din cauza… ori eu nu fac asta. Pentru că nu cred în ea. Că unii ar spune că aia era lecţia umilinţei, nu ştiu, o fi fost. Eu am extras de acolo metoda de a încerca să îl fac pe celălalt să mă lase pe leagăn cu frumosul. Dacă şi unde nu s-a putut, am mai împins şi eu. Nu prea des, e adevărat. De cele mai multe ori, îmi găseam altceva ce făcut până se elibera leagănul ăla. Sau se găsea altă minge. Sau pur şi simplu nu era cazul de dus şi pârât. Aveam cui spune dacă mi se întâmpla ceva şi găseam înţelegere şi primeam explicaţii. Nu cu mers cu scandal la uşa părinţilor acelui copil sau, şi mai grav, cu mers direct la copil şi tras de urechi. Asta mi se pare de-a dreptul periculos şi din păcate aud că se întâmplă tot mai des. Am deviat mult. Şi bine că am făcut-o, între timp s-a diluat de tot subiectul aşa că pot scrie mai pe scurt ce vreau. Sper să fie mai scurt decât era scris în minte 🙂

Viaţa, în sine, e la fel pentru toţi. Şi mă refer la cursul ei, la punctele cheie: toţi ne naştem, toţi trăim un timp, toţi ne mutăm apoi prin alte galaxii sau dispărem cu totul, în funcţie de ce şi în ce credem. Ce e între punctele astea diferă de la caz la caz. Şi depinde de fiecare caz în parte. Fără să vorbim de cele care-s excepţii şi de cele cu adevărat de condamnat, nimeni nu e vinovat de felul în care îşi trăieşte viaţa, nu? Şi nici nu are vreun merit dacă s-a născut… cumva. Cu talent în afaceri şi acum e milionar, fără să fi furat, cu talent la fotbal şi e la fel, cu talent la cântat şi are milioane din concerte etc. Meritul stă-n munca depusă, nu în darul cu care a apărut prin lume. La polul opus, nu e nimeni de condamnat dacă viaţa i-a fost un şir nesfârşit de ghinioane sau piedici.
Sincer vă spun, nu cred în zodii, nu mă pricep deloc, niciodată nu am căutat compatibilităţi nici în relaţia de cuplu, cu atât mai puţin în prietenii, dar să zicem că e ceva pe acolo, caracteristic unor zodii anume, habar nu am. Deci unii se nasc sub zodii mai optimiste, alţii se nasc mai serioşi, mai puţin înclinaţi spre asta. Şi, evident, viaţa cu toate ale ei te transformă. Poate face asta, uneori radical.

Există un parcurs pentru fiecare. Şi cei care au trecut prin el pot da sfaturi, pot întinde o mână, pot face cumva ca cei care vin din urmă să nu calce în aceleaşi gropi, să nu-şi rupă şi ei piciorul, da. Dar cam atât.
Dacă credem că ajută să mergem să-i spunem unui copil care bate mingea sau sare coarda şi râde cu poftă că noi n-am râde-n locul lui, că habar n-are ce-l aşteaptă, că ce va fi la şcoală, cât de învăţat, cât de luptat, cât de tras pe la teze şi examene, câţi colegi răi, câţi profesori la fel, câtă foame prin facultate şi degeaba, câte emoţii la examene degeaba, câtă nedreptate cu angajarea şi degeaba, câte eşecuri pe la job, câte dezamăgiri în dragoste, câte ţepe de la prieteni, câte ţepe de la neprieteni, câte renunţări, câte amânări, cât timp risipit, câte risipiri, cât degeaba în tot şi, în fine, câtă viaţă aiurea deci ce-i cu atâta râs, că nu prea e de râs. Pare aiurea ce-am scris, nu? Hmm. Asta zic.

Nu m-am născut cu talent deosebit în nimic. Nu m-am născut nici în familie bogată, dar e foarte adevărat că nu am cunoscut nici foamea, nici frigul. Şi nici nu m-am îmbogăţit între timp. M-am născut însă, şi mi-am cultivat asta şi în familie şi pe parcurs, cu o doză foarte mare de optimism. Şi dacă nu e simplă întâmplare ziua-n care venim pe lume, faptul că a mea e prima zi de primăvară, nu aia calendaristică, atunci poate că e ceva şi acolo, am furat şi din start nişte bucurie, cine ştie.
Nu ştiu, eu sper că nu am sfidat niciodată pe nimeni cu asta. Aşa sunt şi dincolo de rânduri. Râd mult, foarte mult. De mine cel mai mult. Şi-mi dau motive des, că sunt o ameţită.
Şi da, pentru mine, viaţa e frumoasă şi merită trăită. Nu neg însă că există dureri de nesuportat. Poate chiar lângă noi. Şi nu le râd în faţă celor care le poartă. Doamne fereşte! Şi nici nu le spun că trebuie să râdă sau că nu îi înţeleg de ce nu râd. Niciodată!
Dar, pe de altă parte, de ce să mă simt vinovată că pot râde şi că mă pot bucura dimineaţa de o rază de soare? Şi de ce să renunţ la felul meu de-a fi doar pentru că s-ar putea ca-ntr-o zi…?
Poate că sunt bună de judecat, dar nu pot duce pe umeri durerile întregii lumi. Nu pot. E egoism? Dacă mă bucur de clipă înseamnă că nu-mi pasă de ce e în jurul meu? Şi dacă nu mai râd şi cad în extrema cealaltă, fac să dispară răul din lume? Şi dacă până acum m-a ferit viaţa de multe, că nu m-a ferit de tot, am cunoscut şi eu pierderi şi dureri, înseamnă că trebuie să fiu tristă preventiv? Eu gândesc altfel. Sunt de pus la colţ pentru asta?

Îmi pare rău, nu pot fi altfel. Şi dacă asta înseamnă că am probleme la căpuţ, aşa să fie. Oricum, nu am pretins niciodată că sunt normală. Şi deşi nu-s consumatoare de alcool decât la chefuri şi în doze mici, ascult pe repeat Nebun după tine, că admit că nebună sunt şi eu de mai multe ori pe zi. Şi după viaţă, şi la modul general, fără un motiv anume. Piticul din capul meu e beat-mort dar nu se lasă, mai vrea melodia deci aia e. 😀
Nu, nu m-a supărat nimeni. Oricum n-ar mai fi contat, deja am şi uitat de ce m-am apucat de scris asta. Fac ca-n copilărie, scot limba fără să mă vadă nimeni, şi-mi văd de viaţă…

Foto