Luna s-a urcat pe scări…

Vă rog,
Nu-i daţi drumul de-acolo,
Lăsaţi-o puţin mai în jos,
Nu mult, mă ridic eu pe vârfuri,
S-ajung, de-un secret s-o descos!

Aş vrea şi să-i spun la ureche
Din viaţă, de mine, de dor,
Cuvinte ce nu-şi au pereche
Şi-n şoaptă, se spun spun mai uşor

Vă rog,
N-o lăsaţi să se-ascundă,
Mai daţi-i ceva de făcut,
Sau spuneţi-i basme în care
Nici timpul nu are trecut

Ea ştie oricum despre toate
Şi tace oricum despre tot,
Dar cel mai adesea, prin noapte,
Cu visul se prinde în joc
Când într-o casă se plânge,
În alta se strânge din pumn,
În alta se mângâie tâmple
Şi-n alta visările-s scrum

Vă rog,
Nu-i daţi drumul de-acolo,
Urcaţi-o puţin mai în sus,
Să făcă ce ştie mai bine:
Să-i tacă…
Unui vis în apus.

Povestea e aşa: eram în balcon, luna era foarte aproape de vârful braţului macaralei, practic arăta ca şi cum era prinsă de el. Normal că nu am luat telefonul, am zis că doar am timp, eu am avut treabă cu primele versuri, uitându-mă la spendoare, nu să imortalizez momentul. Că-n capul meu, imaginea aia aşa rămânea. Nu se mişca nici luna, nici macaraua. Ei, prinde-o aşa dacă mai poţi. N-am mai putut. S-a făcut şi luna mai mică, s-a mutat şi braţul ăla, s-au pornit şi ploile. Aşa că nu mai aştept momentul, e degeaba. Pun poza făcută cu puţin timp înainte de momentul pe care l-am văzut eu, ăla „perfectul”. Oricum, degeaba îl văd eu perfect, n-ar fi ieşit poza deci mă consolez cu asta.
Da’, chiar, cine tot mută luna şi de ce?