Oameni rătăciţi prin oameni

Într-un oraş oarecare, la o terasă oarecare, la două mese apropiate, doi bărbaţi îşi butonează telefoanele, ignorând cafeaua deja răcită care-i aşteaptă pe masă. Espresso lung, fără lapte, doar cu puţin zahăr. Brun, că ar fi mai puţin dăunător. Sau doar pentru că pliculeţele erau primele în rând şi pe alea le-au nimerit, nici nu contează. La prima masă, un om de afaceri care aşteptă un posibil viitor colaborator, încearcă să facă faţă valului de mesaje care-i inundă aproape toate aplicaţiile: alţi colaboratori, clienţi, angajaţi, toţi vor ceva şi pentru toţi e urgent. Urmăreşte şi bursa, ceva nu e în regulă şi, pentru el, o prăbuşire ar însemna un mic dezastru. A mai pierdut, s-a ridicat, o va face şi acum. Dar, mai mult decât orice, e vorba de orgoliu. De o satisfacţie personală. Aceea de a fi un bun strateg. A pierdut o dată cât alţii nu strâng într-o viaţă. Şi asta-n câteva minute. Tot la bursă. S-a reinventat, a reinventat şi un set de reguli, doar pentru că putea, şi şi-a revenit. Financiar. Că altfel nu o arată. Ce simte, uneori îi e inaccesibil chiar şi lui. Şi-a construit cu greu un zid de apărare faţă de propria persoană şi a devenit de nezdruncinat. Zidul. Că în spatele lui, el încă se teme.
Cele mai multe şi mai supărate mesaje vin de la soţia lui. Tocmai a sunat la hotelul în care vor petrece weekendul şi i s-a spus că uleurile pentru masaj cu care se răsfaţă la SPA de câte ori merg nu sunt disponibile. E dezamăgită şi ar vrea să anuleze rezervarea pentru că, aşa cum chiar ea a spus în primul mesaj, aşa ceva nu poate fi trecut cu vederea. Şi vrea ca el, tot el, să rezolve repede asta, să caute un alt hotel, la fel de luxos, dar totuşi cu un pic de lux în plus, constând în acest serviciu indispensabil ei. El înţelege că pentru ea, ăsta e un dezastru. Dar tot el să rezolve şi asta? Parcă nu mai poate.
Până la urmă, om sunt şi eu, se gândeşte în timp ce trage cu ochiul la masa de lângă el, gândindu-se că ar vrea, măcar pentru câteva zile, să fie-n locul bărbatului ce pare relaxat şi fără atâtea griji, să-şi mai tragă sufletul puţin, să lase toate afacerile, să nu se mai gândească la nimic.

Bărbatul ăsta aşteaptă un răspuns în urma unui interviu de angajare, răspuns care nu mai vine şi asta îl scoate din minţi. Ar vrea să ştie ceva, orice, să scape de tensiune. Are un job bunicel, dar nu i-ar strica nişte bani în plus, mai ales acum, cu ratele făcute pentru apartamentul mai mare în care s-a mutat în urmă cu aproape un an, când s-a născut copilul. E conştient de faptul că, dacă va fi acceptat, i se va diminua mult timpul petrecut acasă, dar îşi spune că e încă mic copilul, că nu îi simte lipsa, că va fi temporar, că va pune nişte bănuţi deoparte şi până va mai creşte şi va înţelege, va găsi altceva mai bun. Sau măcar cu mai mult timp liber.
Zâmbeşte amar gândindu-se că toţi, absolut toţi şi-au spus aşa. Şi cei mai mulţi n-au renunţat niciodată. Pentru că, pentru cei mai mulţi, acei bănuţi în plus au fost mai de dorit decât acel timp în plus. Care nici el n-a renunţat să treacă.
L-a analizat puţin pe bărbatul de la masa de lângă el. Şi-a dat repede seama că pentru el, banii-s ultima grijă. Cunoaşte bine brandurile de lux, i-a văzut ceasul, ştie cât costă, sacoul la fel. Ştie toate firmele astea pentru că a lucrat pentru scurtă vreme într-o casă de amanet şi a studiat puţin piaţa, mai mult pentru el, nu că ar fi avut vreodată astfel de produse aduse acolo. Nu, acolo se duc produse cumpărate dintr-un moft şi vândute de nevoie. Au fost şi cazuri când s-au dus unele doar pentru a li se pierde urma, e adevărat. Şi a rămas o plăcere vinovată pentru el. Se uită des pe siteurile dedicate şi visează cu ochii deschişi.
Ce griji ar mai putea avea cineva ca el?, gândeşte despre cel pe care îl analizează. Să pleci când vrei, unde vrei, să ai tot ce vrei, ce-ţi mai trebuie? Ce-aş mai vrea să fiu în locul lui, şi-a mai spus. Până la urmă, om sunt şi eu, e normal să vreau să n-am nicio grijă. Ar vrea şi el să-şi mai tragă puţin sufletul de la atâtea gânduri şi rate şi interviuri şi agitaţie.

De nicăieri, trezindu-i pe amândoi din dorinţa de a fi unul în locul altuia, a apărut o bătrână cu nişte flori pe braţe. Le-a rupt din grădinuţa ei şi vrea să le vândă. Nu pentru bani. Sau nu în primul rând pentru bani. Ci mai degrabă pentru că vrea să se mai simtă şi ea utilă. E singură, are ce mânca, dar simte că nu mai poate fi de folos nimănui. Se opreşte între cele două mese şi primeşte senină refuzul venit aproape în acelaşi timp de la ambele mese. Unul a spus că n-are nevoie, altul că n-are bani la el.
Bătrâna le-a zâmbit la fel de senin ca şi cum asta aştepta să audă, a împărtit trandafiri şi bujori, le-a combinat repede în două bucheţele, le-a pus pe masă şi le-a spus: lasă, maică, nu trebuie să-mi daţi bani, numai să le luaţi acasă, uite ce frumoase sunt.
Eheei, dacă aş mai fi eu ca voi, cu toată tinereţea asta şi cu toată viaţa-n faţă, ce-aş mai umba eu toată ziua numai într-un râs şi-o veselie. Că ce probleme să ai când eşti tânăr?
Nu era decât un om. Care, pentru o clipă, şi-a dorit să-şi tragă sufletul de la atâta viaţă câtă ducea pe umeri.

Poza pe care o vedeţi mi-a făcut ziua mai frumoasă. Am vrut iniţial să scriu o poveste legată de ea. M-am răzgândit. A ieşit altceva. Dar tot cu ochii pe ea. Dacă aveţi voi idei, vă invit. Sursa era… whatsapp. Deci a trebuit să caut undeva pe net, să am totuşi o sursă.