Oameni rătăciţi prin oameni

Într-un oraş oarecare, la o terasă oarecare, la două mese apropiate, doi bărbaţi îşi butonează telefoanele, ignorând cafeaua deja răcită care-i aşteaptă pe masă. Espresso lung, fără lapte, doar cu puţin zahăr. Brun, că ar fi mai puţin dăunător. Sau doar pentru că pliculeţele erau primele în rând şi pe alea le-au nimerit, nici nu contează. La prima masă, un om de afaceri care aşteptă un posibil viitor colaborator, încearcă să facă faţă valului de mesaje care-i inundă aproape toate aplicaţiile: alţi colaboratori, clienţi, angajaţi, toţi vor ceva şi pentru toţi e urgent. Urmăreşte şi bursa, ceva nu e în regulă şi, pentru el, o prăbuşire ar însemna un mic dezastru. A mai pierdut, s-a ridicat, o va face şi acum. Dar, mai mult decât orice, e vorba de orgoliu. De o satisfacţie personală. Aceea de a fi un bun strateg. A pierdut o dată cât alţii nu strâng într-o viaţă. Şi asta-n câteva minute. Tot la bursă. S-a reinventat, a reinventat şi un set de reguli, doar pentru că putea, şi şi-a revenit. Financiar. Că altfel nu o arată. Ce simte, uneori îi e inaccesibil chiar şi lui. Şi-a construit cu greu un zid de apărare faţă de propria persoană şi a devenit de nezdruncinat. Zidul. Că în spatele lui, el încă se teme.
Cele mai multe şi mai supărate mesaje vin de la soţia lui. Tocmai a sunat la hotelul în care vor petrece weekendul şi i s-a spus că uleurile pentru masaj cu care se răsfaţă la SPA de câte ori merg nu sunt disponibile. E dezamăgită şi ar vrea să anuleze rezervarea pentru că, aşa cum chiar ea a spus în primul mesaj, aşa ceva nu poate fi trecut cu vederea. Şi vrea ca el, tot el, să rezolve repede asta, să caute un alt hotel, la fel de luxos, dar totuşi cu un pic de lux în plus, constând în acest serviciu indispensabil ei. El înţelege că pentru ea, ăsta e un dezastru. Dar tot el să rezolve şi asta? Parcă nu mai poate.
Până la urmă, om sunt şi eu, se gândeşte în timp ce trage cu ochiul la masa de lângă el, gândindu-se că ar vrea, măcar pentru câteva zile, să fie-n locul bărbatului ce pare relaxat şi fără atâtea griji, să-şi mai tragă sufletul puţin, să lase toate afacerile, să nu se mai gândească la nimic.

Bărbatul ăsta aşteaptă un răspuns în urma unui interviu de angajare, răspuns care nu mai vine şi asta îl scoate din minţi. Ar vrea să ştie ceva, orice, să scape de tensiune. Are un job bunicel, dar nu i-ar strica nişte bani în plus, mai ales acum, cu ratele făcute pentru apartamentul mai mare în care s-a mutat în urmă cu aproape un an, când s-a născut copilul. E conştient de faptul că, dacă va fi acceptat, i se va diminua mult timpul petrecut acasă, dar îşi spune că e încă mic copilul, că nu îi simte lipsa, că va fi temporar, că va pune nişte bănuţi deoparte şi până va mai creşte şi va înţelege, va găsi altceva mai bun. Sau măcar cu mai mult timp liber.
Zâmbeşte amar gândindu-se că toţi, absolut toţi şi-au spus aşa. Şi cei mai mulţi n-au renunţat niciodată. Pentru că, pentru cei mai mulţi, acei bănuţi în plus au fost mai de dorit decât acel timp în plus. Care nici el n-a renunţat să treacă.
L-a analizat puţin pe bărbatul de la masa de lângă el. Şi-a dat repede seama că pentru el, banii-s ultima grijă. Cunoaşte bine brandurile de lux, i-a văzut ceasul, ştie cât costă, sacoul la fel. Ştie toate firmele astea pentru că a lucrat pentru scurtă vreme într-o casă de amanet şi a studiat puţin piaţa, mai mult pentru el, nu că ar fi avut vreodată astfel de produse aduse acolo. Nu, acolo se duc produse cumpărate dintr-un moft şi vândute de nevoie. Au fost şi cazuri când s-au dus unele doar pentru a li se pierde urma, e adevărat. Şi a rămas o plăcere vinovată pentru el. Se uită des pe siteurile dedicate şi visează cu ochii deschişi.
Ce griji ar mai putea avea cineva ca el?, gândeşte despre cel pe care îl analizează. Să pleci când vrei, unde vrei, să ai tot ce vrei, ce-ţi mai trebuie? Ce-aş mai vrea să fiu în locul lui, şi-a mai spus. Până la urmă, om sunt şi eu, e normal să vreau să n-am nicio grijă. Ar vrea şi el să-şi mai tragă puţin sufletul de la atâtea gânduri şi rate şi interviuri şi agitaţie.

De nicăieri, trezindu-i pe amândoi din dorinţa de a fi unul în locul altuia, a apărut o bătrână cu nişte flori pe braţe. Le-a rupt din grădinuţa ei şi vrea să le vândă. Nu pentru bani. Sau nu în primul rând pentru bani. Ci mai degrabă pentru că vrea să se mai simtă şi ea utilă. E singură, are ce mânca, dar simte că nu mai poate fi de folos nimănui. Se opreşte între cele două mese şi primeşte senină refuzul venit aproape în acelaşi timp de la ambele mese. Unul a spus că n-are nevoie, altul că n-are bani la el.
Bătrâna le-a zâmbit la fel de senin ca şi cum asta aştepta să audă, a împărtit trandafiri şi bujori, le-a combinat repede în două bucheţele, le-a pus pe masă şi le-a spus: lasă, maică, nu trebuie să-mi daţi bani, numai să le luaţi acasă, uite ce frumoase sunt.
Eheei, dacă aş mai fi eu ca voi, cu toată tinereţea asta şi cu toată viaţa-n faţă, ce-aş mai umba eu toată ziua numai într-un râs şi-o veselie. Că ce probleme să ai când eşti tânăr?
Nu era decât un om. Care, pentru o clipă, şi-a dorit să-şi tragă sufletul de la atâta viaţă câtă ducea pe umeri.

Poza pe care o vedeţi mi-a făcut ziua mai frumoasă. Am vrut iniţial să scriu o poveste legată de ea. M-am răzgândit. A ieşit altceva. Dar tot cu ochii pe ea. Dacă aveţi voi idei, vă invit. Sursa era… whatsapp. Deci a trebuit să caut undeva pe net, să am totuşi o sursă.

Acest articol a fost publicat în Suflet pe poteci și etichetat , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

96 de răspunsuri la Oameni rătăciţi prin oameni

  1. stela9 zice:

    Și uite că iar ajungem la ,,mai verde e iarba vecinului” și în loc să privim peste gard cu jind, mai bine am uda și îngriji iarba din curtea noastră🙂

    Apreciat de 3 persoane

  2. sticri zice:

    Ai deschis usa unei discutii foarte ample. E mai importanta bunastarea materiala decat libertatea individuala?
    Cine-i mai fericit?
    Fiecare cred ca o sa-si dea propriile raspunsuri in functie de ….. 😊

    Apreciat de 5 persoane

    • Florin zice:

      Aș scrie „liniștea” în loc de „libertatea”.

      Apreciat de 3 persoane

    • Şi fiecare va avea dreptate. Tot în funcţie de. 😉
      De ce le pui în contradicţie?
      Tind să zic ca Florin, liniştea interioară în cazul ăsta. Crezi că primul nu e liber? Liniştit nu prea e.
      Şi dacă tot e să alegem, să fim obligaţi, deşi nu înţeleg cum şi de ce, ce înseamnă libertate individuală? Să las bunăstarea materială, ok, o las. Bine, eu nu-s bogată. Dar să renunţ la salariu, obligată fiind să aleg, ar însemna să mă mut în munţi. Aş fi liberă. Dar pentru cât timp? Până aş muri la propriu de foame. Ooooo, ce libertate! Deci nu.

      Apreciat de 3 persoane

      • sticri zice:

        Da, eu cred ca primul nu e liber, el raspunde continuu la tot ceea ce se intampla in jurul lui in asa fel incat sa-si mentina statutul/nivelul.social sau bogatia daca vrei.
        Oamenii de „la tara” on general sunt destul de linistiti in interior dar nu-s deloc liberi.
        Eu nu accept sa-mi vand libertatea pt o punga de bani. Nu-s nici eu bogat dar am ce manca si cred ca cel mai important lucru e sa stim sa spunem nu si sa punem limite peste care sa nu se treaca.
        Libertatea individuala inseamna sa pot spune ceea ce gandesc si sa actionez cum gandesc, evident respectand reguli sociale si anumite cutume, dar nu inseamna sa zic „sarumana sefu’ ” pt ca imi da un salariu.

        Apreciat de 4 persoane

        • Cât timp ai şef, nu eşti cu adevărat liber, că spui sau nu spui săru’mâna. Eu îi spun ceau, azi plec mai repede cu o oră. Nu-mi pup şeful în fund, nu-l pup nicăieri, de fapt. Asta mă face liberă? Serios? Păi ce naiba caut la muncă azi?
          Cam despre asta e vorba. Să faci ce vrei, când vrei, nu e acelaşi lucru cu a spune ce vrei, când vrei. Dacă doar în asta constă libertatea, e plin de oameni liberi.
          Şi un om care are o afacere sau e angajat nu îşi vinde libertatea pe un pumn de bani. E liber să-şi dea demisia dacă crede că poate trăi fără bani. Eu n-aş putea. Depind de salariul ăsta. Am facturi de plătit pentru un minim de confort: un apartament, apă caldă, căldură, curăţenie. Nu-s martir şi nici nu vreau.

          Apreciat de 2 persoane

          • sticri zice:

            Ai dus putin la extrem chestiunea. Fiecare are de platit facturi, dar eu cred ca ai inteles la ce ma refer.
            Poti avea sef si sa ai o libertate destul de mare deoarece important e sa faci o chestie si nu sa te laude seful.
            Iti dau un exemplu, la o primarie important e sa te laude seful si nu ceea ce faci. Dar exista domenii unde conteaza ceea ce faci si poti sa nu dai 2 bani pe ceea ce zice un sef sau altul si asta pt ca tu stii ca pe munca ta se fac facturile si nu pe ce zice seful.
            Sunt detalii care conteaza.
            Tot sistemul de invatamant, spitale, teatre, biblioteci, primarii, consilii locale si altele asemenea, tu la ce categ le-ai incadra.
            Asta ca sa vorbim verde-n fata.😊
            Nu spun ca toti acei oameni sunt obedienti dar in mare parte obesienta care implica lipsa libertatii e la ea acasa in toate acele institutii. Si inca ceva, cand seful suna adunare!, multi din acele institutii se duc sa execute ordine, (a se citi lipi afise) atunci cand trebuie pt ca sunt datori.
            Aici e vorba de detalii si nu de chestiuni generale.

            Apreciat de 2 persoane

            • Nu am lucrat niciodată la stat deci nu mă pronunţ. Că una e ce se vede, alta e ce e acolo. Ştiu de la alţii că pe acolo sunt doi care muncesc şi 98 care trag foloasele.
              Şi am dus-o la extrem puţin ajutată de tine. Că în text nu există profitori. Dacă ai trecut pe pungi de bani în schimbul libertăţii, am dat-o şi eu pe arătură 😀 😀

              Apreciat de 3 persoane

            • sticri zice:

              As mai zice cate ceva dar nu vreau sa zic pt ca nu vreau sa-i deranjez pe unii care intra pe la.tine, adica sa nu se regaseasca printre cazurile sau exemplele discutate.
              Adica … 😊

              Apreciat de 2 persoane

            • Adică… 😀
              Sticri, eu zic aşa: ai văzut că râdem, glumim, o luăm pe lături, nu pe alea de-s mâncate de porci, facem cam orice pe aici. Nu îmi place când se ceartă lumea pe aici, dar ştiu că sunteţi toţi mari deci nu intervin decât în cazuri rare.
              Aş zice să spui ce vrei. Dai nume? Nu cred. Adică nu vorbeşti punctual de cineva. Că vorbeşti despre ceva şi se regăseşte cineva, poate veni să te contrazică.
              Dar faci cum crezi tu.

              Apreciat de 2 persoane

            • sticri zice:

              Iti amintesti ce s-a intamplat cand am spus niste adevaruri incomode despre unele bloguri si unele campanii de marketing disimulate in concursuri ale unor bloguri?
              Eeeee, atunci am inteles ca pe unii adevarul ii deranjeaza, asa ca …. „ne adaptam” 🤔

              Apreciază

            • Nu adevărul a deranjat ci mai degrabă o părere. Pentru că fiecare a avut propriul adevăr în situaţia aia. Şi fiecare a avut dreptatea lui.

              Apreciat de 1 persoană

  3. pot fi eu batrana ce le-a zambit senin?
    m-ai topit, Potecuta! rau de tot!
    ♥️♥️♥️♥️♥️

    Apreciat de 5 persoane

  4. Florin zice:

    Sunt trei cazuri de oameni cinstiți, care au muncit pentru ceea ce au. Primul are cel mai mult, practic nu duce lipsă de nimic, dar pentru asta se agită, se consumă, muncește foarte mult. Al doilea are mai puțin. Totuși îi trebuie al doilea job, pentru ce-și dorește. Bătrâna le oferă flori din grădina ei, adică din munca ei. Ar rezulta că nu are o situație materială chiar rea, adică a muncit și ea. Foarte probabil, primii doi au șanse mici să atingă vârsta bătrânei, dar asta a fost alegerea lor.
    Nu mi se pare că este vreunul din ei foarte altruist (apropo de poză). Poate bătrâna fiindcă le oferă florile moca totuși, dacă nu le-ar da, tot s-ar ofili.
    Dar ce facem dacă cel ce are bani nu a muncit niciodată, este doar un profitor sau, mai probabil, un hoț? Este plin de sine și de dispreț pentru ceilalți. Vă amintiți scena cu „Băi săracilor”? Acum câteva minute m-am uitat la un clip cu viloiul lui Vasilica din Predeal și mai are alte „case”.
    Mai este situația celui care a furat pentru a fi „în față” un pic, apoi dă cu BMW-ul într-un stâlp și o ia de la capăt – gen „Țiganii fericiți”.
    În opinia mea, aceștia, hoții sunt cei care vexează opinia publică.

    Apreciat de 3 persoane

    • Cum am spus în final, poza mi-a creat în minte o poveste la care am renunţat pe parcurs. Deci povestea nu e legată de poză.
      Am luat oameni normali. Obişnuiţi. Nu ca oricare, că nu suntem toţi oameni de afaceri. Dar da, am vrut să fie oameni care muncesc pentru ce au. Şi totuşi se uită peste gard şi făc în cap scenarii potrivit cărora ceilalţi sunt mai fericiţi.
      De obicei mă feresc să aduc pe poteci poveşti din realitatea asta. De ce aş scrie despre unul care a furat şi s-a îmbogăţit dacă nu scriu despre un copil olimpic naţional? Că şi copilul ăla e tot parte din realitate. Nu întorc capul, nu sunt chiar struţ. Dar avem stânga şi dreapta (nu politic vorbind). De ce să-i scoatem în faţă pe cei din partea mai întunecată în defavoarea celor unde e lumina aprinsă?
      De aia am preferat să aduc oameni care muncesc. Adică aşa ca mine, ca tine, ca noi. Că nu suntem noi ca ei, e altă poveste. 🙂
      Mulţumesc!

      Apreciat de 3 persoane

      • Florin zice:

        Din păcate, „partea mai întunecată” ne întunecă și nouă viețile. Din cauza asta este mai importantă.

        Apreciază

        • Nu-i contest importanţa. Doar că potecile nu-s despre asta, asta am vrut să spun. Există viaţă dincolo de bloguri. Acolo rezolvăm asta. Îi admir şi felicit pe cei care o rezolvă sau o arată cu degetul şi pe blog. Al meu nu a fost şi nu va fi despre realitatea aia.

          Apreciat de 1 persoană

          • Florin zice:

            Oricât am ignora-o, nu va fi niciodată realitatea aia, ci asta. Oricât ne-am face că nu o vedem, ea nu ne va ignora și ne va afecta. Nu contează ce vrem noi.

            Apreciază

            • Florin, repet: nu mă fac că nu o văd. Blogul ăsta nu e decât un loc în care scriu şi mă scriu. Dacă scriu încercări de poezii despre ploaie şi nu despre politică, vaccin, bombe nucleare, hoţi, corupţi, vreme, fotbal, concursuri de talente, divorţuri răsunătoare dintre antrenori şi impresari, violuri, silicoane, nunţi de milioane de euro, nu înseamnă că nu le ştiu, că nu le văd. Înseamnă că locul ăsta e despre o parte a sufletului meu în care nu vreau să existe toate astea.
              E ca un raft de bibliotecă din casă. Dacă cineva alege să nu pună acolo cărţi de Cărtărescu, nu înseamnă nici că e incult, nici că e cult, nici că e de pe altă planetă. E dreptul lui, alegerea lui, pasiunea lui.
              Dacă nu scriu despre ele, nu înseamnă că le ascund. Poate că blogul ăsta e doar o pauză de la toate astea. E şi asta o variantă, nu?
              Aşa cum nu înseamnă nici că toţi cei care scriu despre ele, şi ajută la eliminarea lor. Sau ajută la ceva, orice.

              Apreciat de 3 persoane

  5. Jo zice:

    M-a amuzat nevasta ăluia, cu uleiurile. Parcă o și văd. Blondină, sâni mari, a naibii, spaima hotelierilor. 🙂 Doamna cu florile, însă, e din alt film. Unul SF.

    Apreciat de 3 persoane

  6. Iosif zice:

    Superba si plina de întelepciune aceasta proza scurta în care; gândurile, dorintele si atitudinea personajelor, scot în evidenta caracterele ascunse (mascate) ale lui “homo sapiens technologicus” atras, încorsetat si manipulat de propriile creatii obiective, materiale, complexe, inteligente, ultrasophisticate, în care si-a pus speranta, inconstient ca toate aceste îl duc în mod accelerat spre nefericire, neîmplinire si inevitabil spre…moartea sufleteasca!
    Un sfârsit de saptamâna binecuvântat si luminat, draga Potecuta !

    Apreciat de 3 persoane

  7. Diana zice:

    Imaginea ma face sa zambesc. Fara prajiturica viata n-are farmec. 😊 Am prajiturele de dat.
    Ai atins, in doar cateva paragrafe, esenta ideii (nu-i tocmai potrivit cuvantul) de a merge in pantofii altuia – s-ar putea (si) sa nu ne placa.

    Weekend frumos iti doresc, Potecuta!

    Apreciat de 2 persoane

  8. Și așa se întâmplă de fiecare dată, îi privim cu invidie pe ceilalți fără a bănui că au și ei probleme, griji, dureri…

    Apreciat de 4 persoane

  9. ecaleopi zice:

    Adeseori există asemenea situații, care ne îndeamnă la comparatii si ne oferă multiple teme de dezbatere. De cele mai multe ori, nu le mai acordam atentie. Iata insa ca apar … ,,potecute” care ne pun in vedere, asa cum doar doar ele/ea stiu/stie sa ne atragă atenția asupra acestora si sa ne puna ,,rotitele” la treaba…

    Apreciază

    • Îţi mulţumesc foarte mult!
      Dacă acele comparaţii ne-ar ajuta să înţelegem că suntem bine, că ne e bine, ar fi de preferat. Însă nu ştiu de ce avem tendinţa de a ne compara cu cei despre care credem că au mai mult, că pot mai mult, că sunt mai mult…
      Nu mă refer aici la acea comparaţie care ne face să luptăm, să evoluăm. Aia e bună. Dar cumva ne cam place să cădem în nemulţumire pentru că vecinul are maşină nouă, noi nu ne permitem, are casă mai mare, are haine mai scumpe…
      Weekend frumos îţi doresc!

      Apreciat de 1 persoană

      • ecaleopi zice:

        Sunt convinsă că noi, ce de pe aici, nu facem parte din cea de a doua categorie, a ne multumitilor ca nu au una-alta… Tot de pe tel scriu, am reparat calculatorul, cat de cat, dar l am lasat, deocamdata. Cu bine!

        Apreciază

  10. Suzana zice:

    Oare cat de des am incercat sa ne putem in ‘pielea’ personajelor de prin jurul nostru?
    Exercitiul ar fi interesant pentru a ne cunoaste mai bine daca vrem asta.
    Deosebit textul dar si imaginea descoperita. Oricum averile acumulate fara efort, ca sa ma exprin delicat, cred ca duc la schimbari spectaculoase de personalitate! Si din pacate acest lucru incepe sa afecteze din ce in ce mai mult societatea, prin punctele esentiale.

    Numai bine, draga Potecuta! Un final de saptamana pe placul tau! ❤

    Apreciat de 1 persoană

    • Îţi mulţumesc mult, Suzana! Tare mult mă bucur că ţi-a plăcut!
      Da, aşa e. Când te trezeşti bogat peste noapte, fără efort, sunt mari şanse să te schimbi radical. Şi, din păcate, nu întotdeauna-n bine, din contră. Deci mai bine nu 😀
      Weekend frumos îţi doresc, draga mea!

      Apreciază

  11. Florina zice:

    În fond, nimeni nu le are pe toate. Tânjim aiurea la liniștea, casa, mașina, copiii etc altora când, de fapt, habar n-avem cât de nefericiți pot fi oamenii aceia. De aia e bine mereu să mulțumești pentru ce ai, să realizezi că mereu se paoet și mai rău. Și cred că oamenii trecuți prin viață au această seninătate de a se bucura de cei dragi, în primul rând, comoara lor, de natură, de tot ce merită! 🙂

    Apreciat de 2 persoane

    • Nu trebuie să fie nefericiţi. Sau nu o ştim. Nici nu contează, e viaţa lor, nefericirea sau fericirea lor. Important e să nu ne mai comparăm cu nimeni. Pentru că nu trăieşte nimeni viaţa noastră. E atât de simplu…
      Depinde, Florina. Am văzut oameni trecuţi prin viaţă care nu se mai bucură de nimic, ba îi şi condamnă pe cei care încă se bucură şi fac tot ce pot pentru a le strica bucuria.
      Nu întotdeauna înaintarea în vârstă aduce cu ea şi înţelepciune.

      Apreciat de 1 persoană

  12. Drugwash zice:

    Lipsesc tipologii din poveste. Nu mă recunosc în niciunul. Poate puţin, foarte puţin, în bătrîna cu florile, însă ea are ce mînca pe cînd eu…

    Apreciat de 2 persoane

    • Nici nu mi-am propus să aduc toate tipologiile, Dragoș. E o secvență. La o terasă, la două mese diferite, sunt doi oameni. Nu găsești niciodată toate tipologiile acolo.

      Apreciat de 3 persoane

      • Drugwash zice:

        E adevărat, pe mulţi nu-i găseşti acolo. Fie fiindcă au ceva mai bun de făcut, fie fiindcă pur şi simplu nu-şi permit. Spectatorul poate nici nu ştie asta. Filmul e prea lung şi prea „greu”, el vizionează secvenţa şi crede c-a văzut tot filmul. Aşa e viaţa.

        Apreciat de 2 persoane

        • Normal că în secunda aia există oameni care muncesc, care dorm, care fac altceva, sunt altundeva. Ar fi şi culmea să-i putem aduce pe toţi acolo într-un singur moment.
          Şi da, fiecare cu momentul lui din viaţă. Că aşa e ea.

          Apreciază

  13. Issabela zice:

    M-ai speriat puțin cînd ai început cu bursa, că aia e pentru mine mister la fel de mare ca drojdia de bucătărie… dar mi-am revenit repede cînd ai vorbit pe limba noastră 🙂
    Da, așa e, fiecare cu grijile lui, neînțelese mai mereu de celălalt de lîngă (la un moment dat, îmi trecuse prin cap că al doilea aștepta angajarea de la primul etc., etc….).
    Bătrînica e apoteotică ❤❤

    Apreciat de 2 persoane

  14. condeiblog zice:

    Puțin mai devreme am citit la Magda Magdi povestea lui Ricardo… Aceeași temă de analiză: ce se află dincolo de aparențe. Și relația asta mereu dezechilibrată dintre cerințe și posibilități, sacrificiu și zădărnicie. Mi se pare foarte interesant! A! Găsesc foarte în stilul tău apariția „de nicăieri” a bătrânei cu flori. Tu nu puteai lăsa ceva de izbeliște și ai îndulcit gustul de amar al realității cu o speranță. Desigur, așa indica și sursa de inspirație, dar tocmai prin asta probabil te-a și atras. Nu sunt numai veșnice așteptări neîmplinite, mai sunt și daruri fără așteptări. Și eu care am trecut prea iute la spam, mesajul unei doamne de nu știu unde, care povestea că e văduva moștenitoare a unei averi impresionante și îmi cerea tocmai mie ajutorul pentru a dona acești bani… Ca să vezi! 🙂

    Apreciat de 1 persoană

    • Nu pot să cred că aţi dat cu piciorul unei asemenea averi. Dacă uneam oferta asta cu oferta pe care am primit-o eu şi căreia i-am dat şi eu cu piciorul, îl detronam pe Bezos. 😀
      Mulţumesc mult, mult!
      Mi se pare şi mie foarte interesant cum credem că cel de lângă noi e fericit, trebuie să fie, şi-l judecăm că nu e, doar pentru că el are ceea ce nouă ne lipseşte şi ne punem nemulţumirea sau nefericirea pe umerii acelui lucru: case, bani, maşină, familie, tinereţe, sănătate.
      Un om bolnav nu-şi doreşte decât să fie sănătos şi se miră că un om sănătos se plânge că n-are bani de concediu-n Grecia. Unul care e-n Grecia se plânge că plouă, altul care e unde nu plouă se plânge că e servirea nu ştiu cum, altul care n-are unde dormi nu vrea decât o căsuţă, fie ea şi din carton… şi tot aşa.
      Însă nu sunt deloc de condamnat. Pentru fiecare-n parte, problema de moment sau de lungă durată e cea mai mare, cea mai importantă. Şi durerile la fel.
      Aşa cum am încercat să ilustrez în text. Am crede că primului nu-i lipseşte absolut nimic şi că e un nerecunoscător. E aşa? Avem dreptul să-l judecăm? Dacă-l comparăm cu noi, cu lipsurile sau problemele noastre, poate. Dar de ce să-l comparăm? El are dreptul ca, deşi are tot ce vrea din punctul nostru de vedere, să se plângă că tânjeşte după o clipă de linişte, fără atâtea pe cap?
      Şi, în final, vine bătrânica asta care, spre deosebire de ei, şi spune ce gândeşte, şi le arată ce au: ceea ce ea nu mai are: tinereţe, viaţă încă „în putere”. Şi, crede ea, dacă le-ar mai avea… deşi când le-a avut n-a făcut ce crede acum că ar putea. Cam cum facem şi noi. Eheee, de-aş mai avea douăj’ de ani…
      Na, că am mai scris o postare. M-aţi strânit rău 😀
      Mulţumesc încă o dată!

      Apreciat de 2 persoane

      • condeiblog zice:

        Păi da, că și tema era ofertantă. E o adevărată filosofie aici, putem prescrie iată, chiar rețeta fericirii… Împacă-te cu ce ai, du cât poți și trăiește-ți plenar clipa! E atât de simplu teoretic. Însă trăim după raporturi, așa creștem de mici. Ne întrecem să fim mai tari, mai deștepți, mai și mai. Evident că asta nu se poate și după prima clasă primară, când pentru încurajare poate se împart coronițe la toată clasa, încep inerentele departajări. Și de atunci încolo, toată viața va fi în felul acesta. E ok când ești primul, dar ce te faci când nu mai ești, sau când n-ai fost niciodată? Piscul e ascuțit și de o parte și de alta, numai pante. Frustrări universale! Alții au, alții pot, mereu alții. Când ești mic îți dorești să ajungi odată mare, ca alții, iar după trecerea anilor își vine regretul că alții au viața înainte, iar tu nu.
        Acum să nu se creadă că eu spunând toate astea am devenit și mai înțelept. Doar le-am conștientizat, zice-se, dar trăiesc în aceeași inconștiență. Aștept în continuare o zi în care… Și sunt multe neîmpliniri trecute pe acest răboj al viitorului. Voi face și voi drege, mâine nu azi, pentru că acum încă nu e timp. Știu, mă lamentez, dar o să mă înțelegi mai bine de ce, când o să vezi ce mi s-a întâmplat. Ieri, nu mai departe… Eram într-un magazin și mi s-a cerut adresa. Dusesem niște pantofi sport înapoi, pentru că probându-i acasă, îmi veneau mai mari cu un număr. În fine, trec peste asta… Dar băiatul de la casă mă pune să-i zic numele, i-l spun pe litere și apoi îmi cere adresa. Măi! Să nu fi fost în pielea mea. Nu-mi aduceam aminte și evident că m-am panicat. Stau aici din martie cred, anul trecut și mie nu-mi venea decât numărul apartamentului (1 🙂 ) Au fost minute întregi în care n-am putut să mă „deștept” Aceia de acolo au trecut peste formalitatea asta și până la urmă am plecat acasă cu altă pereche. Acasă… Știam să merg, de multe ori o fac pe pilot automat, cu mintea pe alte coclauri. Însă adresa nu mi-a venit în minte, până ce n-am ajuns. Ori în cazul acesta, spune-mi te rog! Va mai vedea oare vreodată lumina tiparului acel roman istoric la care mă gândesc încă de când eram pe băncile școlii? Încep să nu mai cred… 😦

        Apreciază

        • Uf, aţi atins un subiect sensibil tare pentru mine. Ăsta cu şcoala şi competiţia. Gimnaziul m-a afectat atât de mult încât şi acum îi resimt efectele. Şi aici pe blog, da. Pentru că tot eu sunt, tot aşa simt, cum simt şi în afara lui. Sigur, în anii ăştia de când mă scriu şi-mi sunteţi alături, m-am mai vindecat şi pentru asta vă datorez vouă, tuturor, mai mult decât vă daţi seama. Dar încă există acolo acel „nu-s în stare de nimic, e prost tot ce scriu, tot ce spun, tot ce fac…”. Şi da, faptul că deşi mulţi mi-aţi spus că merită, încă nu-s sigură că eu pot avea o carte.
          Nu mă apuc să povestesc, ar fi prea mult. Spun doar că uneori, competiţia, dacă nu e gestionată bine, te poate dărâma. E adevărat, sunt comodă de fel, nu-s ambiţioasă. Dar cred că era nevoie şi de flerul ăla de dascăl. Şi n-a existat. Şi deşi au trecut atâţia ani în care mi-am demonstrat că pot, în care am fost lăudată în anumite momente cheie, încă mai am „şi dacă totuşi nu?”.
          Primele semne de vară mie-mi fac stomacul ghem uneori. Mirosul ăla de soc, deşi îl iubesc, îmi face câteodată, când merg pe stradă, inima să bată de nebună. Şi nu de bucurie. A rămas acolo o mică traumă şi nu-s împăcată cu asta. Nu ştiu ce m-ar putea face să mă împac cu anii ăia, chiar nu ştiu.
          Deci da, sunt bune departajările, e bine să fim în competiţie. Dar când unui copil i se induce ideea că dacă nu eşti printre primii poţi fi bătaia de joc a tuturor colegilor şi chiar a întregii şcoli pentru că deh, tu vrei să te lauzi cu elevii şi faci panou mare în toată şcoala unde afişezi notele elevilor tăi, nu mai e competiţia copilului cu alt copil, una-n care el se ambiţionează. E altceva. Şi acel altceva mie mi-a tăiat aripile. Şi au rămas aşa.
          Cum să nu vadă lumina? Trebuie să o vadă! Vă rog eu să o vadă! Dar a fost doar o treabă de moment. Şi ce e aşa important să ne ştim adresa, zău? 😀
          Vă mulţumesc!

          Apreciază

  15. Nu-i nimic de adăugat, totul s-a spus.
    Păstrez bucuria bujorilor și-ți trimit toată splendoarea acestor zile ploioase, curate, fragede…
    Mulțumesc!

    Apreciază

  16. tink3rbe11 zice:

    Mi-a plăcut..și nu neapărat pentru concluzia micuței tale povestioare.Nu asta ai vrut să pui în lumină.
    De câte ori pot(și foarte rar am ocazia),îmi place să stau și să privesc la cei din jur ,să le citesc pe chip …unii oameni sunt o carte deschisă, alții sunt în alb…dar fiecare dintre noi exprimăm…ceva.
    De când e lumea și pământul, amărâtul dă din puținul lui chiar și celui care are,poate acum am devenit mai reținuți, mai reci…dar tind să cred că nu toți.
    Mult sau puțin, oricât ai avea nu este suficient, dar nu ne dăm seama că fiecare primește de fapt atât cât poate duce.

    Apreciază

    • Şi mie-mi place să mă uit la oameni. Nu ştiu cât îi analizez corect sau cât le ţes eu poveşti, dar îmi place.
      Cred că poza aia m-a impresionat pentru că mi se potriveşte cumva. Nu, nu la capitolul dărnicie, nu mă laud cu asta. Dar sunt genul de om care se bucură de cele mai mărunte lucruri sau întâmplări.Şi cumva e şi despre asta poza. De momentul ăla-n care te bucuri de ce ai. Şi dacă poţi şi vrei, împarţi.
      Îţi mulţumesc mult!

      Apreciat de 1 persoană

  17. Uite de aia te urăsc ❤ dragă Potecuţă, m-ai făcut dependent de blog şi mă loveşti cu realitatea-n freză 😛

    Apreciază

  18. Cri zice:

    Și eu m-am regăsit în poza aceea, Potecuță, la fel ca tine, fiindcă mă bucur și eu de cele mai mărunte lucruri și întâmplări, iar dacă pot, mai și împart acea bucurie… 🙂 Până la urmă, degeaba are omul mașină nouă, casă mare și multe haine, dacă nu are o prăjiturică și el prăjiturică și-ar dori…😀 Apariția în poveste a bătrânei cu flori în brațe am perceput-o ca pe o lumină, la fel cum -cu siguranță- au văzut-o și cei doi bărbați. Da, gestul dumneaei i-a bucurat. 🙂

    P.S.: Poza aceea și mie mi-a făcut ziua mai frumoasă!

    Apreciază

    • Ce mult mă bucur că îţi place, draga mea!
      Da, se vede şi se simte că eşti din categoria asta. Din tot ce scrii se simte asta. Deci împărţim prăjiturica, da? Pe aia pe care o fur de la Jo, că ea mai are una 😀
      Aşa am vrut să fie bătrânica. Un pic de „hei, ia uite că totuşi niciunul n-are de fapt o mare problemă, hai, trezirea, capul sus, tot înainte cu viaţa!” 🙂
      Îţi mulţumesc şi te îmbrăţişez!

      Apreciat de 1 persoană

  19. anasylvi zice:

    Fiecare si le are pe ale lui, se stie. Asa este cel mai rau, sa tot stai privind la ce are altul, fara sa apreciezi ce ai chiar tu atunci si pentru care un altul te-ar invidia, poate. Pe care l-ar invidia altul si tot asa, un lant intreg al slabiciunilor. Cred ca toti am trecut prin asta, dar timpul ne-a mai si invatat cate ceva, anume ca trebuie sa fim recunoscatori atunci cand avem de ce. Si de multe ori avem. ❤ Weekend placut!

    Apreciază

    • E exact ce am gândit scriind şi ce gândesc în general şi îţi mulţumesc mult de tot, Ana! Ai sintetizat perfect şi foarte frumos totul!
      E şi asta cumva parte din viaţă. Dar, cum ai spus, e bine să mai şi învăţăm să ne oprim…
      Weekend frumos îţi doresc şi eu!

      Apreciat de 1 persoană

  20. Tatar Lau zice:

    E foarte greu să stabilești niște limite pentru ceea vrei să realizezi în viață. Crezi că dacă câștigi mai mult, ai posibilitatea să vezi mai multe locuri, să-ți cumperi lucruri pe care alții nu și le permit, și asta îți dă satisfacție.E adevărat parțial, însă nu banii îți aduc satisfacție maximă, ci lucruri simple pe care, dacă ești prea ocupat să câștigi bani, nici nu le observi: bucuria de pe fața copilului când intri pe ușa casei, emoția dată de locurile pe care le străbați pe jos, florile de pe o pășune sălbatică. Dacă muncești fără limită, pentru un câștig bănesc mai mare, nu-ți mai rămâne timp și nici nu mai ai dispoziția sufletească necesară să te bucuri de lucruri simple…

    Apreciază

    • Of, cât de adevărat e totul! Cred în totalitate în fiecare cuvânt de aici!
      Mulţumesc tare mult!
      E cumva un lanţ greu de deznodat. Şi eu aş susţine că bucuria unui copil nu are egal şi că un copil are nevoie în primul rând de părinţi lângă el şi mai puţin de materialul ăla câştigat cu preţul timpului petrecut lângă el. Dar mă abţin. Că vor veni (iar!) cei care mi-o vor trânti: ai copii? Nu. Atunci habar n-ai. Ok, tac…
      Şi spun de noi, cei care da, pierdem timp muncind pentru banii pe care spunem că-i vom cheltui făcând lucruri care ne bucură. Ce mă bucură pe mine? Şi lucrurile alea mărunte: un apus, o ploaie de vară, mirosul de flori de tei. Ce fac? Stau în birou şi le pierd…

      Apreciat de 1 persoană

  21. silviubogan zice:

    Mi-am zis că scriu un mic comentariu înainte de a citi celelalte comentarii! Povestea asta este extraordinar de frumoasă. Felicitări sincere! Te-ai întrecut pe tine însuți! Parcă i-am văzut pe cei 2, mesele, ce este în jurul meselor etc. Îți mulțumesc că postezi atât de des pe blog! O duminică plăcută, Potecuța!

    Apreciază

  22. Aura B. Lupu zice:

    Tare faină povestioara ta, Potecuță, mi-a plăcut mult, în special bătrânica. Când te bucuri de fiecare clipă și de tot ce ai, n-ai timp să invidiezi pe nimeni. Iarba din curtea mea-i prea faină ca să mă uit la vecini, iar punctul meu de reper, care mă face s-o apreciez pe deplin, e trecutul în care era arsă sau n-o aveam deloc. Griji? Toți avem, important e să nu le exagerăm. Aia cu uleiurile să fim serioși, nu-i o grijă adevărată, grijă-i când nu ai bani de pâine la copii.

    Apreciază

    • Îţi mulţumesc mult, Aura!
      Aşa e, dacă nu ne ştim bucura de iarba din curtea noastră, nu vom fi niciodată mulţumiţi şi întotdeauna iarba din curtea vecină va fi mai verde sau vom avea impresia că vecinul a furat pentru a avea bani să o întreţină.
      Da, şi din punctul meu de vedere aia nu e o grijă. Şi poate nu e. Dar, din păcate, sunt mulţi, prea mulţi părinţi care vor spune că nici aia nu-i grijă. Grijă e când ai copiii bolnavi. Şi iar spun, sunt mulţi, prea mulţi părinţi care vor spune că… dacă-i ai în viaţă…
      Nu mai compar grijile. Fiecare le ştie pe ale lui şi înţeleg că o problemă, chiar dacă unii spun că-i doar un moft, pentru unii e cea mai mare. Vorbesc de alea de moment.
      Când vrei să pleci în concediu şi rămâi cu maşina-n drum, ai impresia că pică cerul pe tine. Degeaba vine unul şi-ţi spune că el n-are maşină deci e şi mai rău şi altul care-ţi spune că îi e casa inundată de la ploaie şi altul care spune de sărăcie şi boli… tu tot te simţi ca naiba că ai tras un an întreg pentru concediul ăla… şi tot aşa.
      Zi frumoasă să ai!

      Apreciat de 1 persoană

  23. Zina zice:

    Citind minunatul tău text și toate comentariile, am extras următoarele idei: să-mi văd de ale mele, să nu mă compar cu alții, să mă bucur de cel mai mărunt lucru pe care îl am… Păi eu chiar asta fac! Și e tare bine! E drept că mi-a luat ceva timp până când să ajung aici, dar am ajuns.

    Apreciază

  24. daurel zice:

    S-au iscat discuții foarte interesante. Le urmăresc de dinainte de Rusalii.
    Felicitari!

    Apreciază

  25. Camelia zice:

    Foarte frumos ai oglindit povestea.Imi place mult Potecuta.Parca ma vad la.aceeasi masa. De multe ori ma uit in jurul meu si mi-as dori sa fiu in locul altor persoane doar ca din exterior pare a fi totul perfect. Apoi realizez ca nimic nu e perfect. In spatele acelor zambete, acelor haine de firma sau mai stiu eu ce imi acapareaza atentia pe moment, se ascund aceleasi trairi ca ale mele.Fiecare are propriile probleme. Doar unii dintre noi putem fim asemenea batranei din povestea ta, prin mici gesturi sa aducem bucuria pe chipului unor persoane fara sa ne gandim ca ne e punga aproape goala.

    Apreciază

    • Îţi mulţumesc din suflet pentru felul în care mi-ai dăruit ceea ce am încercat să transmit. Da, ăsta era gândul meu, fix ăsta.
      Şi cred că tare bine ne facem şi nouă, încercând să dăruim puţin, măcar puţin.
      Mulţumesc încă o dată!

      Apreciază

  26. Ana zice:

    Concluzia mea: sa nu ravnesti la ce are cel de langa tina ,ca e posibil sa fie mai rau! 😁
    Batranica e dulceata din farfuriuta cu povesti!

    Apreciază

  27. Alex zice:

    Tare frumoasă poveste, dragă Potecuță! Într-un fel sau altul, mai mult sau mai puțin, ne identificăm cu personajele din poveste. Chiar dacă la fiecarese cam amestecă detaliile. Un fel de… variațiuni pe aceeași temă. Mi-au plăcut tare mult și comentariile, căci fiecare a surprins anumite aspecte iscate de această poveste-pildă.Când omul ajunge la o anume bunăstare și le cam are pe toate, înțelege și faptul că a pierdut multe. Căci toate au un preț. Viața lui e foarte încărcată, liniștea lui s-a dus demult și tot ceea ce are nu îi aduce neapărat și mulțumire, fericire…Se vaită ca și cel care nu are nimic, copleșit de alte griji, decât lipsurile celui care nu are ca și el…
    Cel care nu are, normal că se vaită pentru că nu are și nu știe cum să iasă din impasurile aduse de lipsuri…Bătrânica vina ca o „punte de împăcare” între cele două situații. Dar nici ea nu este pe deplin mulțumită, căci știe că e la apusul vieții, iar timpul nu mai are răbdare cu ea. De aceea… tânjește după tinerețea celor doi! Un fel de… „cerc vicios”, în care oamenii se tot învârt, căutând disperați fericirea.
    Desenul e foarte tare. Omul cu prăjiturica se bucură de ceea ce are ACUM și își împarte bucuria cu celălalt, chiar dacă acela are de toate, dar…. nu are prăjiturica care îl bucură pe el în acel moment!
    Sunt multe, tare multe de spus. O temă care poate fi un subiect de discuții interminabile. Importantă este clipa de față: ce facem cu ea, pentru a fi cât de cât bucuroși. Viitorul este o necunoscută pentru toți….
    Numai bine, dragă Potecuță și zile fericite! 🙂

    Apreciază

    • Ce analiză frumoasă ai făcut! Da, cam aşa facem, cam ăsta e firul nesfârşit după care ne ghidăm de prea multe ori. Când obţinem ce vrem, ne gândim la următorul obiectiv de bifat, fără să ne acordăm timp să ne bucurăm de ceea ce tocmai am primit sau obţinut. Şi pe urmă, privim în urmă şi ne dăm seama că tot ce ne dorim e să dăm timpul înapoi, să avem doar anii sau doar puterea sau doar pe ceilalţi lângă noi. Nu ne mai dorim şi bunurile de moment. Curios…
      Mulţumesc mult, Alex! Numai bine îţi doresc şi eu!

      Apreciat de 1 persoană

  28. Ecoarta zice:

    Ca de obicei, primul comentariu nu-i! Nu mă enervez deloc pentru că ar fi degeaba! Adică nu chiar! 😂😁Mai bine zâmbesc!
    Povestea este cât se poate de reală, de pus în ramă şi luat aminte! La mine nu e cazul, că nu am averi şi nici nu-mi doresc mai mult decât am! In celălalt comentariu am scris despre libertatea de a alege. In viața avem posibilitatea să alegem pe ce drum s-o pornim. Până la un punct. După care facem ce putem şi/ sau ne lasă alții. Nu mă lungesc, dar (este doar părerea mea!) sunt convinsă că nu există libertate totală! Portretele celor trei mi-au arătat că am dreptate!

    Apreciază

    • Începe să mă supere tare de tot asta cu dispariţia de comentarii. Şi se pare că numai la tine. Sau poate au păţit-o şi alţii şi au renunţat să mai scrie ceva, poate crezând că le şterg eu? Sper că nu e aşa. Şi nu înţeleg unde se duc. Că de obicei, când face wp figuri, se duc la spam sau, în cel mai rău caz, la gunoi. Dar e zero peste tot la mine, nu eşti în moderare, nu eşti spam, nu eşti la trash. Unde să mai caut? Şi de ce face aşa? Oooof!
      Da, şi eu cred că e totul până la un punct. Şi de acolo, cumva, nu e decât rezultatul alegerilor şi… ponoasele lor. Dar depindem de toate astea. Nu putem altfel. E un carusel.
      Te îmbrăţişez, draga mea!

      Apreciat de 1 persoană

  29. e simpatica rau poza…..

    Tare fain ai zis ‘om sunt şi eu, e normal să vreau să n-am nicio grijă”

    Apreciază

  30. Ana May zice:

    Uite, asta mă face și pe mine fericită, când ofer o prajiturică, o bombonică!
    Restul, e „vânare de vânt”.
    🥰🤗❤

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s