Doar o poveste

A fost odată…

demult, acum vreo câteva vieţi si două zile fix,
când toamna era un laborator în care
se coceau cele mai bune prăjituri şi dulciuri
din cele patru zări ale lumii întregi.
Ea toată era din ciocolată,
pletele-i erau din caramel,
ochii îi erau două praline
şi în obraji purta dropsuri
făcute din sirop de fructe de pădure.
Dimineaţa, picura siropul din petale de trandafiri
la încheieturile mâinilor
şi aştepta ca parfumul să ia în braţe
lumea-ntreagă.
Îşi mai scutura din când în când
fustele lungi şi atunci, peste oameni,

se cernea zahăr pudră

şi asta-i făcea pe toţi să râdă.

Cerul, un castron imens cu jeleu,
îşi împingea norii din vată de zahăr
în jos, să ajungă la ei oameni ridicaţi pe vârfuri,
iar când nu-i vedea nimeni, în afară de copii prea mici ca să-i atingă,
se aplecau până aproape atingeau pămânul
şi asta-i făcea pe copii să muşte cu poftă şi să râdă cu mirare.
În graba lor de a se lăsa prinşi,
mai atingeau câte un copac care, luat prin surprindere,
tresărea, scuturându-şi frunzele
şi astfel, aleile se prefăceau în creme de zahăr ars
care le alina dorul bătrânilor care-şi numărau amintirile
în deplină tăcere şi profundă singurătate.
Şi asta-i făcea să râdă.

Dar undeva, de după o fereastră,
cineva, deranjat de toate râsetele
care-i tulburau nemulţumirile,
a strigat, fără să se uite în ochii nimănui,
că toate astea le dăunează, îi urâţeşte,
îi îngraşă şi le strică tenul şi dinţii.
Şi s-au oprit toţi şi au tăcut.
Şi-au luat umbrele, să nu-i mai stropească zahărul,
să nu-i mai atingă dulcele,
şi au început să calce atent, cu capul plecat,
să nu adune pe tălpi
arome care să le inunde casele
din ce în ce mai întunecate şi tăcute.
Şi oamenii au rămas aşa,
ascunşi în ei,
de teama toamnei.

Toamna n-a mai fost nicicând la fel,
n-avea cine s-o accepte, nu mai era nimeni să o iubească,
doar norii sunt neschimbaţi.
Sunt tot din vată de zahăr,
dar nu mai îndrăznesc să se aplece spre pământt,
s-au cocoţat aproape de cerul, cândva făcut din jeleu,
şi se uită în jos,
nemaiştiindu-şi copiii, odată pofticioşi,
căci nu mai e nimeni pe aici.
Doar câte un bătrân care-şi numără amintirile,
pe-o bancă-n parc,
îşi aminteşte de o poveste, spusă lui pe când era copil,
în care se făcea că demult, acum vreo câteva vieţi şi două zile fix,
toamna era toată din ciocolată.
Şi asta-l face să râdă.

foto

Publicitate