Jurnal despre amorţire

Azi… incert. În afară de faptul că e vineri (e?) parcă totul pluteşte într-o apă tulbure. Nu ştim, doar credem că, e posibil să. Sau nu ştim, nu credem, nu vrem, depinde de unghiul din care privim totul. Sigur, există şi varianta cu eu ştiu mai bine decât toţi, eu pot mai bine ca oricine. Dar certitudinile astea nu fac parte din lumea care n-a uitat să-şi vadă limitele. Sau limitările.
În rest, aproape toamnă, încă vară. Şi-i frumos. A fost tot timpul frumos şi mai ales senin. Asta e sigur. Şi palpabil.

Afară… linişte. Amorţire şi aţipire. E aşa, o dulce leneveală care-mi aminteşte de zilele de duminică, din verile alea pline cum nu mai ştiu să fie acum, când satele se adăposteau în tăceri. Tăceau şi clopotele, tăceau parcă şi frunzele, să-şi lase satul să doarmă. Sau să se hodinească puţin, să-şi tragă sufletul ostenit de muncă şi de poveri adunate de pe câmp sau din anii mulţi adunaţi ciorchine-n pridvor.

Mă gândesc… să facem iau un joculeţ. Mă gândeam la un fel de fazan, dar nu ştiu cum l-aş putea organiza. Aveţi idei? Mă gândeam doar la cum s-ar încurca unele comentarii. Nu ştiu, mă gândesc la o metodă. Dar mai vreţi să ne jucăm?

Citesc… printre rânduri. Amănunte. Şi uneori astea-s mai consistente decât rândurile. Şi mai importante decât toate cuvintele spuse sau scrise. Nespusele pot fi mai dulci. Uneori, da. Doar uneori. Cât să conteze.

În bucătărie… mobilă, centrală, aragaz. Sau ce, nu despre asta e vorba? 🙄 😀

Ascult… ASTA.  Aaa. Şi am văzut un filmuleţ de 25 de minute, parcă. Pe HBOGo, Sylvia se numeşte, după caz real. Tare mult m-a emoţionat. Da, are legătură cu melodia. Dar eu nu de aia o ascult, o ascult că-mi place. 😀

foto