Jurnal întrerupt de… realităţi departe de a mea

Am vrut să scriu jurnal. Jurnal din acela care-ncepe cu azi… Şi am şi scris câteva cuvinte despre acest azi, acest luni, acest 13 de care, iată, parcă nu-i mai pasă nimănui. Nici de luni nu-i mai prea pasă cuiva. Sau nu aşa cum se întâmpla înainte de această perioadă-n care zilele trec de multe ori fără nume şi nu mai sunt decât ieri, azi, mâine. Lunea era totuşi o zi hulită, avea prestanţa ei, avea parte de glume sau de încruntări. S-au evaporat. Marţea şi-a pierdut sonoritatea, miercurea lejeritatea, joi nu se mai prea găseşte-n versuri ca rimă pentru noi sau pentru nişte oarecare doi, iar vinerea trece parcă neobservată. Câtă bucurie aducea prin simplul fapt că era. Nu e puţin ciudat cum ne raportam la toate aceste zile? Cum lunea, deşi venea la fel de simplu, era una dintre cele mai nedorite zile, pe când vinerea… Şi pentru ce toate astea? Ce aşteptam? La ce ne bucuram? Mda, deci azi e luni. Sau aproape a fost.

Am ajuns la afară… şi asta m-a făcut să mă opresc. Pentru că tot ce pot spune despre acest afară e construit din ceea ce pot vedea de pe balcon. Sigur că văd multe şi aşa. Văd munţi, încă înzăpeziţi, văd copaci înfloriţi, văd blocuri înalte şi oameni mici, pietre mici şi oameni mari, văd o bucată generoasă de cer. Şi cât contează că le pot vedea pe toate astea! Aş putea spune despre acest afară, adunând toate astea, aşa cum adună copiii piesele de puzzle sau cuburile colorate, construind un tablou destul de fidel realităţii.
Dar pentru unii asta-ar însemna ca o privire prin gaura cheii. Şi iar ar judeca. Nu e interesant oare să judeci un om, acuzându-l că nu ştie ce vorbeşte când noi nu putem vedea dincolo de realitatea noastră? E alt cuvânt pentru asta, nu „interesant”. Dar nu vreau să-l folosesc. Aş putea, foarte simplu, să caut pe google, să prezint buletinul meteo, cu date exacte, cu presiune atmosferică, umiditate, viteza vântului, direcţia lui, când va ploua, cât va ploua, câţi l pe mp. Să fie exact. Altfel n-ar conta. Pentru că da, pentru mulţi, totul e construit din exactităţi. Altfel fie nu contează, fie trebuie să poarte o etichetă. Nu ai cum altfel. Nu pot înţelege că se poate şi altfel. Acest altfel nu e parte din lumea lor şi orice nu-i din lumea lor e rău. E urât. E fals sau e cu vreun interes. Oricare. Absolut orice. O melodie, o culoare, o aromă, un sens sau o adiere. Dacă n-o înţeleg, trebuie s-o clasifice. În urât şi foarte urât. Păcătos sau ateu, lăudăros sau în căutare de aplaudaci. Pentru că, în lumea lor, suflet nu există. Ce-i aia? Nu se poate să simţi, nu ai voie, nu se cade. Cum să vezi o zi ca fiind frumoasă? Tu nu vezi că sunt nori? Dacă nu ai date exacte despre forma norilor, despre denumirea lor, nu ai voie să scrii că te joci cu norii. Nu, nici măcar în colţul tău de lume. Nicăieri. Lasă-i pe ei.
Aşa că deşi aş fi putut scrie despre acest afară văzut pe geamul meu, prin ochii mei, m-am oprit. Las să le plouă celor peste care de obicei plouă, chiar şi când cerul e senin. Ceilalţi, au oricum propria rază de soare în fiecare dimineaţă. Care răzbate şi ignoră distanţe şi reguli. Şi mai ales, conduite dictate.
Nu aplaudaţi. Veţi fi puşi la zid.
Şi nu, nu le fac pe plac. Dar despre afară voi scrie altădată.

Dacă aş fi continuat, aş fi scris că mă gândesc… dar n-am continuat.
Ascult, în schimb, acum când scriu, ASTA. Şi atât.

Foto