Observând lumi…

Am o vecină care suferă de tulburări mintale. Sună aiurea, ştiu. Iniţial, am scris „am o vecină bolnavă”. Am regândit formularea, să evit din start orice gând legat de o posibilă infecţie. Nu o cunosc şi nu am studii de specialitate deci e cu atât mai straniu să afirm asta, mai ales că mă feresc cât pot de etichete sau de diagnostic pus în absolut orice domeniu, fie unui om, unei societăţi, unei lumi. Că nimeni, în afară de cei specializaţi, nu ar trebui să facă asta. Pentru sănătatea tuturor, desigur. Dar cui îi mai pasă de asta? Spun însă asta pentru că e clar că biata femeie are o problemă şi „nebună” nu ar fi deloc potrivit, nici de dorit, nici politically correct, nici uman, nici nicicum.
Am remarcat asta anul trecut când, într-o seară, am auzit-o ţipând, mai întâi în casă, apoi în balcon. Scara ei e lipită de a mea deci îi văd balconul în lateral. Am crezut iniţial că e ceartă conjugală. Dar ţipa cam prea mult pentru asta şi nu se auzea decât vocea ei. La o ceartă, oricât de „şef în casă” ar fi şeful din casă, tot mai ripostează şi celălalt, chiar şi timid. Am crezut că e episod regretabil şi atât. Nu am auzit-o deloc în toţi anii de când locuiesc aici. Dar şi a doua seară a fost la fel. Şi a treia la fel. Cum eram mai mult plecată de acasă, credeam că numai seara se supără aşa. Am constatat şi că locuieşte singură. Niciodată nu se aude şi nu se vede nimeni în afară de ea.

Am spus săraca!, apoi m-a fulgerat un gând urmat de un fior de… dar dacă? Şi toate astea ne implicau cumva pe noi, toţi cei din scările lipite de scara ei. Că nu am putut să nu mă gândesc şi la asta. La un potenţial pericol pe care o astfel de criză l-ar putea reprezenta pentru noi. La cum e posibil ca un om cu asemenea probleme să locuiască singur? Nu are familie? Dacă-şi face rău? Dacă face rău altora, crezând că alţii îi sunt duşmani? Dacă e nevoie de intervenţie, de ajutor, de salvare a ei până la urmă. Am întrebat. Nimeni nu ştia nimic, se pare că vecinii din blocul ei nu ştiu de ea, se pare că e nouă-n bloc. Ar fi chemat poliţia o dată, exasperaţi de ţipete, dar se pare că nu nimeni ce s-a întâmplat şi de ce nu s-a rezolvat. Că nu s-a rezolvat.

Au urmat multe seri în care se auzea ţipând. Acum însă, am constatat că nu numai seara. Face asta pe parcursul unei zile, cu mici pauze. Se ceartă. Ori cu cineva imaginar, ori cu cineva din trecutul ei în care era altfel. Nu vreau să spun normală. Vorbeşte coerent deci e posibil ca tot ce spune să aibă pe undeva legătură cu realitatea, poate chiar cu motivul care a contribuit la declanşarea bolii ei. Cu realitatea ei sigur are legătură. Cu a noastră, mai greu de făcut o diferenţă între duba albastră despre care spune că va veni jos, la bloc, şi o vor încurca atunci toţi cei care i-au greşit, între miile de euro pe care le-a pierdut şi între o Elena care a fost reangajată pe postul ăla important deşi nu merita. Cam astea sunt subiectele pe care le reia obsesiv. Spune şi lucruri ciudate, despre Trump care va da un telefon acolo unde trebuie şi o vom încurca toţi, că ei i-a spus, ea ştie. Despre Rusia şi Olanda sau despre ţări în care au fugit unii cu banii ei şi despre cum directorul ăla îi va face dreptate şi vor vedea ei. Sau noi, nu ştiu. Se uită-n gol şi spune un tu sau un voi şi nu mai ştiu dacă noi toţi sau ei toţi. Stă în balcon, fumează, gesticulează şi urlă aşa. În faţa nimănui.
Uneori, urlă şi alţi vecini la ea. Să tacă. De multe ori, pare că nu-i aude. Alteori, le răspunde. Înjurându-i. Înjură mult, da. Ei îi răspund, ea le răspunde.
Urmăresc trecătorii. Ridică instinctiv capul şi caută sursa zgomotului. Unii se opresc şi se uită insistent, alţii trec, dar se vede cum nu se mai grăbesc, încercând parcă să prindă cât mai mult, să audă cât mai bine, să înţeleagă, să afle de ce şi cu cine se ceartă. Dacă sunt doi, de multe ori râd. Unii îi strigă de jos să tacă. Sigur că nu o face. Toţi însă par surprinşi. Îi înţeleg, nici mie nu mi s-a părut o ceartă normală prima dată. Are o voce puternică şi ţipă din toate puterile.

Mă întreb ce-o fi-n lumea ei. Cum arată lumea ei? Ce lume o fi cea-n care rătăceşte? Se văd haine puse la uscat, se pare că se poate gospodări. Şi totuşi… ce viaţă o fi având? Ce o fi fost în trecutul ei, ce-a fost ea, cine a fost ea?
Şi mai ales, aş vrea să ştiu cum ne vede ea pe noi toţi. Noi, ăştia sănătoşii, drepţii, deştepţii, frumoşii şi liniştiţii. Tăcuţii. Şi da, normalii. Pe noi, ăştia care tăcem mult. Care nu zbierăm la geam. Despre care vecinii cred că suntem gospodari, buni, cuminţi, calmi şi iubitori. Nu ştiu dacă ne vede cumva. Cel mai probabil, în lumea ei nu e loc de noi. Suntem invizibili şi insignifianţi.
Dar noi? Noi între noi, cum ne vedem? Dar noi pe noi? Dacă s-ar putea ca seara, aşa cum cad măştile pe care le purtăm zilnic, nu doar acum, să cadă rolul cu totul şi să se apuce gândurile să ţipe pe la geamuri, fără să le putem controla, ce vacarm insuportabil ar fi lumea cu totul!
Dar aşa, pentru că încă avem control asupra instinctelor noastre, ce frumos credem că ne văd alţii, ce frumos ne vedem noi. Şi mai ales, ce Oameni! Ce bine că ne tac gândurile! Judecăm şi înjurăm cu zâmbetul pe chip şi trecem printre oameni fără să-i facem să-şi rărească paşii, curioşi fiind să afle motivul strigătelor noastre.
Ce bine deci că noi mai şi tăcem, dându-ne astfel Oameni între oameni!

Foto