Odă cu garnitură de cartofi

Pe ideea „Rapsodii de prin Răpciune„, „Aoleu că vara-i dusă”, „Foaie verde, clop cu pană, na, c-a mai venit o toamnă”, eu am o dilemă. Că tot se scutură pomii, rugineşte pădurea, mor frunze şi asistăm la un spectacol al naturii, când în jur miroase-a struguri copţi şi-a ceapă călită pentru zacuscă, pe mine mă apucă stări de profunzime stilistică şi mă-ntreb, poetic şi plin de sens: măi, de ce noi, pe la evenimente cu ştaif din viaţa unor oameni,  aplaudăm frenetic o bucată de carne? Adică ce? Ce-mi scapă în toată manifestarea asta cultural-artistică? Nu sunt sub influenţa mustului proaspăt stors, încă n-am ajuns la must, rabd şi scriu, scriu şi rabd (că tot spuneam de ceva simţăminte poetice). Deci n-am nicio scuză, e starea mea naturală.
Vă explic de ce mă frământă chestia asta de o gingăşie soră cu ruginiul de mai sus: că nu-nţeleg, d’aia.

Deci: de mai mult timp am tot vrut să caut prin enciclopedii şi prin tratate de fizică cuantică o explicaţie. Dar cum oricum n-aş fi înţeles, am amânat şi am uitat. Până sâmbătă, când mi-am adus aminte, fiind în mijlocul evenimentelor, la o nuntă.
Abia când s-a declanşat valul mi-am dat seama că aperitivele nici măcar nu au avut parte de intrare, ele fiind pe masă când lumea a intrat în sală. Banal, deci. Nimic spectaculos. Şi au fost chiar frumoase şi bune, meritau.
Tot în momentul în care s-a declanşat valul de aplauze, am conştientizat marea nedreptate, de neiertat, care i-a fost făcută peştelui. Că nici nu am văzut când a fost adus pe mese. Lumea dansa, fuma pe afară, bea pe la mese, vorbea, din astea. Ca şi cum peştele ăla s-a nimerit pe acolo. Era prin zonă, contemplând natura, a auzit muzică şi, presupunând că pe interior peştii vorbesc cu ei înşişi, şi-a zis „yeeei, o nuntă, hai şi eu să mă las halit”. Nimic despre el, nicio aluzie, pe muţeşte a fost totul.

Eeeei, şi vine momentul. Acel moment. Momentul zero. Staţi pe fază, e solemn:
Privire de ansamblu: cineva cântă, vreo 25 joacă. Oameni, despre ei vorbim, la momentul ăsta peştele e deja amintire, numai o uşoară adiere de sos de usturoi mai poate dovedi că… a fost odată-un peşte.
Cel care cântă termină melodia cu concluzia că „la la lai, măi” şi apoi, cu un ton imperativ, rosteşte: „stimaţi invitaţi, vă rugăm să eliberaţi ringul de dans şi să vă aşezaţi la locurile dumneavoastră…” şi cafeaua mea rămâne-n gât, ca şi cum ăla era locul ei şi ea a ascultat îndemnul.
Că asta, de obicei şi-n limbaj academic, e naşpa. Când producţiile radio-tv se opresc cu „întrerupem programul pentru…” e clar că-i de belea. De interes naţional, poate. Dar cam belea. Că nu întrerupe nimeni nimic să spună că nişte tineri au luat marele premiu pentru o invenţie sau că lotul naţional de gimnastică a venit acasă cu multe medalii. Nope, asta nu-i important. Emoţiile mele au fost deci justificate.

Ce urmează să se întâmple? Ceva rău, oricum. Hai, în avion mai înţelegi de ce e vital să nu-ţi schimbi locul. Că-n caz de… să te identifice fără mari bătăi de cap. Dar aici? Sala nu-i în aer. Încă. Cum adică încă? Dacă omul ăsta camuflat în lăutar va deturna nunta şi ne vom trezi la un simpozion la care susură numai un pian?
„…urmează friptura”, continuă el când eu deja mă vedeam sorbind ceai de levănţică pe acorduri de… ziceţi voi ceva sofisticat, nu contează ce, oricum asta mi-a deturnat mie toate gândurile melomane spre esenţa metafizică a cefei de porc.

Am înţeles, intră-n scenă fripura. Dar de ce să se elibereze ringul de dans? Friptura aia va ţâşni de capul ei de nu se ştie unde şi, pentru siguranţa noastră sau a ei, să nu fie strivită sub pantofii ţopăitori pe ritm de sârbă, mai bine să stea fiecare la locul lui, cu degetele-ncrucişate a Doamne-fereşte?
Nici gândul ăsta n-a apucat să ajungă la mal, s-a înecat la primele acorduri ale marşului pe care au apărut, în pas de defilare, ospătarii, cu braţele pline de farfuriile care gemeau sub apăsarea aromelor mustind în suc propriu. Hai că-i poezie!
Lumea, în picioare, aplauda pe ritm, păstrând măsura, do-sol major, mi-si bemol, fa. Ulterior, aveam să aflu că la tort nu e atâta entuziasm, acolo s-a cântat mai tare decât s-a aplaudat, semn că… fie tortul cât de mare, tot fripura-i fruncea.

Nu, friptura n-a făcut nimic spectaculos. N-a ieşit din joben, n-a făcut tumbe-n farfurie (şi, fie vorba-ntre noi, e mai bine că n-a mişcat), n-a emis judecăţi de valoare, n-a făcut nimic. A fost gustoasă, nu zic. Dar se aplaudă anticipat? Presupunem că e bine făcută şi dăm din palme? Dacă se aplauda după vreo o oră, semn că toată lumea-i vie, cum aplaudăm piloţii că… datorită lor încă aplaudăm, mai pricepeam. Dar aşa? De ce, întreb. Să fie bucata aia de carne vedeta incontestabilă a serii? Nooo, adevărul ăsta nu poate fi suportat, nici digerat. Deci altă explicaţie e. Trebuie să fie. 🙄

Anticipat vă mulţumesc că mă veţi lămuri şi na, a venit toamna, acoperă-mi inima cu… ce ai la-ndemână, important e să ţină de cald.

Foto