Voi cum scăpaţi când sunteţi fără scăpare?

Vă întreb aşa, de curiozitate, pentru o amică, că eu am zis că nu mai fac niciodată asta. Dar e bine totuşi de ştiut, pentru situaţii de urgenţă, cele în care nu te salvează dacă spargi geamul şi iei ciocănelul. Ştiţi şi voi că sunt situaţii în care trebuie să iei atitudine, n-ai de ales. Situaţii în care limita suportabilităţii e trecută şi nu ai decât trei variante: faci implozie (şi normal că nu ai chef de asta), spui verde-n faţă (dacă eşti ca mine, veci de veci nu vei putea asta) sau apelezi la trucuri. Unele din care ieşi basma curată. Nici nu jigneşti omul, şi te salvezi şi pe tine de la dezastrul emoţional. Sigur, sigur, nu pledez pentru minciună. Nu la modul general. Dar apar nişte situaţii în care strigă disperarea-n tine şi atunci… chiar, atunci ce faci? Asta vreau să aflu de la voi.

Fac o mică paranteză apropo de minciună şi vă spun ceva ce nu voi uita niciodată: eram în clasa a V-a. Şi preotul care ne preda religia ne-a spus că fiul lui l-a întrebat dacă e rău să minţi în orice situaţie. El i-a spus că da. Şi atunci, fiul lui i-a spus: dar dacă vine la uşă un hoţ şi mă întreabă dacă ştiu unde ţineţi voi banii şi eu zic că nu deşi ştiu, nu e mai bine că mint? Na, cam despre minciunele din astea vorbeam şi eu.
I-am povestit Danei (care a dat şi un pont bun cu programarea) o situaţie în care am fost pusă şi, la câte emoţii am avut, am zis că eu nu mai fac aşa ceva niciodată. Şi nu s-a mai întâmplat. Nu la modul ăsta. Dar recunosc, s-a întâmplat să nu fiu acasă când eram pe jumătate adormită şi am fost întrebată la telefon dacă nu fac o cafea că cineva era în trecere în zonă şi avea chef să urce să stăm de poveşti. Vă rog să nu mă judecaţi. Ştiu că nu-i frumos, ştiu că nu e bine. Dar eu nu pot spune nu. Decât să spun „bă, n-am chef de tine”, prefer să spun că nu-s acasă, lăsăm pe mâine. Întâmplarea de care spun e cam aşa:

Am jurat acum mulţi ani că nu mai bag scuze când, având în vizită pe cineva care nu mai pleca, o oră, două, trei, patru, când eu nu visam decât la o baie fierbinte şi-un somn, mi-a venit ideea genială să profit de un mesaj din ăla în genul „stimate client”, să zic că trebuie să plec, că trebuie să duc nişte cărţi unei tipe.
– Ah, ok, na hai că plec. Tu unde trebuie să ajungi?
– Pe strada x, zic eu la nimereală o stradă nu chiar lângă mine, dar nici prea departe.
Problema e că în graba mea de a construi minciuna, cum nu prea ştiu să mint fără să gândesc, am plesnit exact o stradă din drumul ei spre casă.
– Oh, perfect, păi du-te să te îmbraci şi mergem împreună.
Am înlemnit şi n-am mai fost capabilă să zic nimic. Îmi imaginam cum mergem împreună, eu cu nişte cărţi în braţe, se termină strada şi eu nu mă opresc nicăieri, la nicio poartă. Că da, atât de deşteaptă am fost încât prima stradă care mi-a venit în minte a fost una cu case, nu cu blocuri să pot intra oriunde şi să ies după 5 minute.
Cât m-am îmbrăcat, am gândit. Am trimis mesaj cuiva de încredere : în 10 minute mă suni şi taci. Am ajuns în faţa blocului, am mers puţin, a sunat telefonul:
– Alo? Uite vin, în 15 minute ajung. Cum? Acum? Of, nasol. Na asta e, nu, n-am ajuns departe, lasă că ne vedem noi altă dată, nu, nu e problemă, bine, ok, pa.
Evident că m-am dat nervoasă că m-a făcut să ies şi acum a trebuit să plece de urgenţă undeva. Dar pentru emoţia trăită am zis că nu mai bag motive din astea niciodată 😀

Voi aţi făcut din astea? Dar dacă vă sun acum şi sunteţi la masă sau vreţi să vedeţi un film sau să citiţi sau să dormiţi şi nu aveţi chef sau dispoziţie (bine, nu de mine, că ştiu că pe mine mă primiţi oricând 😀 ) ce-mi spuneţi? Adevărul verde-n faţă că „ştii, eu aveam chef de un film, nu de poveşti” sau găsiţi şi voi motivele şi scuzici?

Foto