Eu tot cred că-i de la febră

Dacă joi m-a izghit norocul şi-am fost la concert, vineri m-a izghit alt noroc ş-am fost la farmacie. Mă rog, m-a izghit mai mult ideea de a merge, că motivul oricum era dus. Dar m-a lovit iluminarea că în săptămâna aia am avut febră. Nu ştiu câtă, nu ştiu cât, dar cred c-am avut. Şi mă măcina gândul c-am avut şi nu ştiu cât şi aş avea nevoie de ceva cu care s-o măsor.
În farmacie, ca de obicei, coadă. În spatele meu, s-a postat un domn căruia, după nici 10 secunde, i-a sunat telefonul. A răspuns. Acolo. Vorbea normal. Adică, tonul vocii era la nivelul normal al unei conversaţii la telefon. Ce conta că nu era singur acolo? Numai că nu auzea bine şi s-a gândit că doi paşi mai spre uşă vor rezolva problema. Şi a început să urle: „Aloooo! Aloooo, mă auzi? Mă, mă auzi? Io te aud bine. Tu mă auzi? Aloooo. Daa! Spune. Te aud, mă”. Asta în farmacie, lângă uşă.

Mi-am muşcat buza o dată, am muşcat şi a doua oară şi apoi am făcut o mare greşeală şi m-am uitat fix în ochii tipei de după tejghea care exact în secunda aia s-a sincronizat cu mine şi avea atâta disperare-n ochi încât n-am mai putut şi am izbucnit în râs. Nu ca prostu’, nu în gura mare, dar s-a întâmplat. Am băgat ochii-n pământ şi gura-n eşarfă şi râdeam pe înfundate.
La domnul de după tejghea s-a eliberat şi mi-a făcut semn să mă duc eu. Am trecut de saluturile politicoase, am cerut politicos termometrul, am dat cardul de farmacie şi pe ăla cu care urma să plătesc. Îmi spune că are doi ani garanţie dar „vă rog frumos să păstraţi bonul, neaparat. Că numai pe baza lui aveţi garanţie. Bine?” Bine, am înţeles, i-am răspuns. Dar încă mă gâdilea râsul şi abia mă abţineam.

Mă ţinteşte cu privirea şi mă întreabă dacă am un minut liber. Am îngheţat. Am crezut că-mi va ţine o lecţie de bună conduită-n farmacie, că mă crede neam prost c-am râs ca tuta, că nu se face, nu se cade, nu-i frumos. Ştiu asta. N-am făcut şcoala la „pension” dar ştiu, ştiu că nu se face. Norocul meu că domnul n-a prelungit prea mult chinul meu şi a zis că trebuie actualizate datele de pe card din cauza lu’ feisbuc. No, hai să le actualizăm. Le-am actualizat.
Îi înmânez cardul. Zice: oare ce doriţi? Mă scuzaţi, am uitat! Zic ce doresc, mă bucur în gând că nu-s singura, se duce la raft, ia una bucată termometru, zice că mă roagă să păstrez bonul şi că ar trebui să-l probeze.
Îl pune aşa, de schemă, pe halat şi începe să-mi spună cum se foloseşte. Că face bip, că afişează ultima măsurare, că… în timpul ăsta eu ziceam în gând doar „Doamne, te rog eu frumos, fă să nu i se pară după faţa mea că aş avea nevoie să-mi spună în câte moduri poate fi folosit! Fă cumva, Doamne, să pară că după faţă m-aş descurca, că eu nu rezist să-mi spună toate alea şi mă fac de râs de tot”. N-a zis. Am mulţumit, tot în gând, că n-a zis.
A arătat că ar avea 35,2. A zis că aşa, pe halat, e normal şi m-a asigurat că e funcţional. Mi-a dat bonul şi m-a rugat să îl păstrez, că pe baza lui am garanţia.

Mulţumesc frumos şi plec. Ce credeţi că fac la nici 5 paşi de farmacie? Ce fac de obicei când ies din magazine: mototolesc bonurile şi le arunc.
După vreo 20 de paşi îmi amintesc. Băi, fată, de trei ori te-a rugat omul ăla. De trei ori. Am crezut că ăsta e semn clar de dileală sau de febră mare. Am sperat până-n ultima clipă că e a doua variantă, că eu am simţit că am febră în săptămâna aia.
Am ajuns acasă, am scos instrumentul din cutie, l-am aşezat corespunzător, am stat până a ticăit şi am privit: 36,7. La naiba! Cred că e defect din fabrică.

Foto