Când te izghieşte norocu’

Dacă te izghieşte numa’ o târă, te duci la un „Concert în 4”. Nu, nu tu şi-ncă trei pe lângă tine. Tu cu tine, la un concert în 4. Aşa îi spune lui, concertului. Dacă te izghieşte cu puţină forţă, nimereşti din prima străduţa care duce spre locaţie. Că aici avem o problemă. Deşi ai fost acolo de minim 50 de ori, tot ai şanse mari să nu nimereşti străduţa. Pentru că ele-s mici, multe şi întortocheate, şi tu eşti mică, cu fluturi mulţi în cap şi cu mintea-ntortocheată. Aşa că ai şanse maxime să te rătăceşti într-o zonă în care nici măcar un turist n-are cum să o facă. Dar să revenim. Dacă te izgheşte ca iapa colectivului, adică dă peşte tine cu forţă maximă, ai loc aproximativ lângă scenă.

Mno, pe mine m-a lovit miercuri numa’ o ţâră şi am pus de-o invitaţie. Că am aflat târziu, prea târziu pentru a mai găsi bilet. Ieri m-a lovit cu puţină forţă că deşi stăteam ca un pui de cârtiţă la răscruce de străduţe pavate, nefiind sigură dacă stânga, dreapta sau faţă, am dat din cap dreapta şi dreapta era aia bună. Şi, în fine, acelaşi noroc mi-a dat o copită fix în momentul în care mi-a fost dată invitaţia şi am văzut că locul meu e pe rândul 3.
Aş fi zburdat de fericire dacă nu mi-aş fi amintit că, cu doar 10 minute înainte, am fost cârtiţă. Şi, din ce mai ştiam eu, cârtiţele sunt cârtiţe, nu căpriţe. Aşa că n-am mai zburdat, am băut un pahar cu apă, să-mi potolesc zburdătura.
Dacă aş fi ciuciuleaţă, aş încheia aici cu „Ce frumos a fost la concert!” şi v-aş lăsa să mă invidiaţi în tăcere pentru cât noroc m-a izghit în numai două zile. Dar nu-s. Aşe că mai am ceva de zis.

Am intrat în sală, m-am aşezat pe locul meu. În spatele meu, un copil. Nu ştiu cât avea dar sigur mai puţin de 12 ani, cât scria pe afiş că ar fi vârsta minimă. No, nu am eu treabă, veţi afla imediat că nu avea cum sau ce să-l afecteze. M-am făcut comodă, radiind de fericire că scena se vedea în toată spendoarea ei. Copilul povestea cu tatăl lui şi făcea cu un picior mişcarea aia faţă-spate, ştiţi voi, aia relaxantă tare, o fac şi eu de câte ori stau pe un scaun mai înalt. Numai că el făcea mişcarea faţă până sus şi cu putere. Practic, la fiecare două secunde, primeam câte un şut în şi anume, numai că pe sub scaun. Tocmai pentru că ştiu ce fain e să faci aşa, nu m-am enervat că făcea asta. Dar am zis în gând „Doamne, din toată sala, tocmai în spatele meu?”.
Şi n-a durat mult şi-am uitat de şuturile puştiului. Nu exagerez deloc, pe cuvânt. Dar în toată sala aia au fost doi oameni nu înalţi, nu foarte înalţi, cei mai înalţi. Un el cu o ea. Şi el avea loc taman în faţa mea. Că aşa păţăşti când te izghieşte norocul şi tu faci mofturi.

Copilul s-a ridicat în picioare când a început concertul şi, ca să înţelegeţi de ce-am zis că nu cred că l-a afectat cumva deşi era sub limita de vârstă, nu cred c-a ratat trei piese. În rest, le-a cântat pe toate, cuvânt cu cuvânt. Şi nu toate-s uşor de ţinut minte. Cum nu era nici el foarte înalt, guriţa lui era cam la nivelul urechii mele. Aşa că mi-a susurat tot concertul. Frumos tare cântă, parol. Cel mai frumos, cu tot cu inflexiuni, a cântat că tu mă iubeşti doar iarna şi eu mă întrebam, în timp ce el atingea octave, oare ce înţelege el din asta.

În rest, fusă frumos, tare frumos. Pentru cei care îi ascultă şi îi plac pe cei 4, nu mai e nevoie să spun cum arată un concert de-al lor. Am ieşit de acolo cu dureri de fălci şi de gât. Prima durere era de la râs, a doua de la stat cu capul strâmb, între umerii celor doi cei mai înalţi din toată sala, unde am ochit un punct din care vedeam şi eu ceva pe scenă.

End of izghieală!

Foto