Nu-i musai dar în caz că

Potecuţo,
ăsta e blogul tău. Când intri din PC, obişnuieşti să scrii în google poteci de dor(că ţi se pare mai uşor aşa), click pe prima opţiune adică blogul, te duci la partea de jos a paginii, click pe autentificare, scrii potecidedor în prima căsuţă şi parola în următoarea. Parola e salvată-n telefon. Tu scrii aici despre ce-ţi trece prin cap dar de cele mai multe ori prin suflet sau prin dor şi câteodată despre boacănele pe care le faci prin zile. Ca acum. Primeşti like-uri şi comentarii. Ai grijă că îţi comentează oameni minunaţi şi tare dragi ţie! Să nu te întrebi cum au ajuns la tine, ei vin în căsuţa ta de fiecare dată, nu eşti în pericol. Înainte să citeşti mai departe, du-te până la bucătărie şi verifică apa, aragazul, uşa de la frigider. Să fie închise. Dacă frigiderul are altă culoare în afară de argintiu, ieşi repede de unde eşti, înseamnă că nu eşti la tine-n casă. Hai că mai vorbim!
Calde salutări,
eu pentru eu.

Dragilor, scuzaţi acest intro ciudat dar e groasă treaba şi-mi iau măsuri. Am văzut sau revăzut( 🙄 ) filmarea de la bachetul din clasa a 12-a. Mda, poate în ciuda aparenţelor, am absolvit şi eu clasa a 12-a. Şi tot în ciuda aparenţelor, nu era chiar epoca de piatră deci existau aparate video şi erau la modă. Se purtau casetele „hot cutiur”. Fiecare clasă (am fost atunci de la a 12-a A la a 12-a J) a avut cameramanul ei pentru că banchetul l-am făcut în sala de festivităţi din liceu, tăţi grămadă, deci ar fi fost şanse mici să poată prinde unul singur fiecare elev în parte.

Acum 5 ani, acum 5 luni sau acum 5 zile, aş fi spus ce-am spus mai sus chiar şi fără să mă uit pe casetă. Aş fi ştiut că am avut rochiţă roşie, că ne-am pus în cerc şi am bocit toţi de durere şi de jale că ne despărţim, că am dansat înghesuiţi şi alte câteva detalii. Deci ştiam nişte chestii, nu numai că a avut loc.
Şi începe filmul. Imaginea liceului, uşa noastră, clasa noastră împodobită, noi toţi în bănci, catedra plină de flori, poezie pe tablă, diriginta. Prima colegă, din prima bancă: mă numesc, mi se spune, îmi doresc să intru la facultatea x, să devin y şi le doresc colegilor mei succes la bac şi la facultate, succes în viaţă. A doua colegă: mă numesc, mi se spune, îmi doresc, le doresc. A treia, a patra. Eu eram încremenită în faţa ecranului. Când a fost asta şi unde eram eu în timpul ăla?
Apoi vorbeşte diriga, plânge, plâng primele 4 bănci, continuă cu colega a 7-a care urează baftă.

Şi apare potecuţa-n cadru. Agrafă cu un fluturaş în bucle, uniformă, fiţe. Am încremenit a doua oară. Se ridică şi zice (luaţi o tărie înainte): mă numesc şi îmi doresc ca la întâlnirea de 10 ani, când sper că ne vom revedea în formulă completă, fiecare să spună că şi-a împlinit visul despre care a vorbit acum. Nu m-aş deochea, de mică am fost cu caii verzi, mi-am zis şocată de ce-am văzut şi ce-am auzit. Dar mai şocată am fost că simţeam că văd pentru prima dată un film despre care nu ştiam înainte nimic.
Intră-n clasa noastră clasa a 11-a, primim flori, le dăm fluturaşi. Vorbeşte o colegă de-a mea, le ureză lor să continue cu curaj ce-am început noi (hait! ce-am început?). Vorbeşte unul de-al lor şi ne zice că să-i facem pe ei mândri de noi. Vorbeşte diriga mea, vorbeşte diriga lor, gaudeamus igitur.
Şi se ridică potecuţa(mai luaţi o tărie) şi zice ceva cu mulţumiri dascălilor şi ceva despre o lume în care verbul a şti să fie mai presus decât a avea. Dă-mă naibii, fată, stai să nu leşin, câta oftatul, mi-am zis iar. Şi un şoc şi mai mare.

Eu tremuram din toate piuliţele când eram ascultată la vreo oră, cu colegii mei, profesoara mea. Să vorbesc în faţa unei clase străine cu o profesoară străină reprezenta cu adevărat o performanţă şi un eveniment. Cum e posibil să nu-mi amintesc efectiv nimic-nimic? Nu că am uitat ce-am zis, nu mai ştiu nici acum, deşi am văzut filmarea, absolut nimic legat de ora aia festivă. Nici că a fost, nici cum a fost, nici ce am făcut. Dar nimic. Am sperat că, văzând imaginile, îmi voi aminti măcar vag că parcă am primit flori, că parcă am zis ceva. Nu. E blank total. Vid perfect.
Şi nu-mi explic de ce. Să fi fost atât de traumatizată de faptul că eram filmată şi auzită de 60 de persoane încât să mi se fi blocat creierul, să-mi fi reprimat toate amintirile în semn de apărare? Dar nici când ne-am prăpădit de râs cântând cică imnul clasei nu mai ştiu. Deci nu-i de aia. Dar nici de alta nu ştiu ce-ar putea fi.

Dacă vreodată veţi primi de la mine comentarii foarte ciudate în genul „nu te supăra, ne cunoaştem?”, să nu credeţi că fac pe interesanta, luaţi-mă uşor şi cu binişorul că nu-s periculoasă ci doar m-am haladit.

Foto