Nu-i musai dar în caz că

Potecuţo,
ăsta e blogul tău. Când intri din PC, obişnuieşti să scrii în google poteci de dor(că ţi se pare mai uşor aşa), click pe prima opţiune adică blogul, te duci la partea de jos a paginii, click pe autentificare, scrii potecidedor în prima căsuţă şi parola în următoarea. Parola e salvată-n telefon. Tu scrii aici despre ce-ţi trece prin cap dar de cele mai multe ori prin suflet sau prin dor şi câteodată despre boacănele pe care le faci prin zile. Ca acum. Primeşti like-uri şi comentarii. Ai grijă că îţi comentează oameni minunaţi şi tare dragi ţie! Să nu te întrebi cum au ajuns la tine, ei vin în căsuţa ta de fiecare dată, nu eşti în pericol. Înainte să citeşti mai departe, du-te până la bucătărie şi verifică apa, aragazul, uşa de la frigider. Să fie închise. Dacă frigiderul are altă culoare în afară de argintiu, ieşi repede de unde eşti, înseamnă că nu eşti la tine-n casă. Hai că mai vorbim!
Calde salutări,
eu pentru eu.

Dragilor, scuzaţi acest intro ciudat dar e groasă treaba şi-mi iau măsuri. Am văzut sau revăzut( 🙄 ) filmarea de la bachetul din clasa a 12-a. Mda, poate în ciuda aparenţelor, am absolvit şi eu clasa a 12-a. Şi tot în ciuda aparenţelor, nu era chiar epoca de piatră deci existau aparate video şi erau la modă. Se purtau casetele „hot cutiur”. Fiecare clasă (am fost atunci de la a 12-a A la a 12-a J) a avut cameramanul ei pentru că banchetul l-am făcut în sala de festivităţi din liceu, tăţi grămadă, deci ar fi fost şanse mici să poată prinde unul singur fiecare elev în parte.

Acum 5 ani, acum 5 luni sau acum 5 zile, aş fi spus ce-am spus mai sus chiar şi fără să mă uit pe casetă. Aş fi ştiut că am avut rochiţă roşie, că ne-am pus în cerc şi am bocit toţi de durere şi de jale că ne despărţim, că am dansat înghesuiţi şi alte câteva detalii. Deci ştiam nişte chestii, nu numai că a avut loc.
Şi începe filmul. Imaginea liceului, uşa noastră, clasa noastră împodobită, noi toţi în bănci, catedra plină de flori, poezie pe tablă, diriginta. Prima colegă, din prima bancă: mă numesc, mi se spune, îmi doresc să intru la facultatea x, să devin y şi le doresc colegilor mei succes la bac şi la facultate, succes în viaţă. A doua colegă: mă numesc, mi se spune, îmi doresc, le doresc. A treia, a patra. Eu eram încremenită în faţa ecranului. Când a fost asta şi unde eram eu în timpul ăla?
Apoi vorbeşte diriga, plânge, plâng primele 4 bănci, continuă cu colega a 7-a care urează baftă.

Şi apare potecuţa-n cadru. Agrafă cu un fluturaş în bucle, uniformă, fiţe. Am încremenit a doua oară. Se ridică şi zice (luaţi o tărie înainte): mă numesc şi îmi doresc ca la întâlnirea de 10 ani, când sper că ne vom revedea în formulă completă, fiecare să spună că şi-a împlinit visul despre care a vorbit acum. Nu m-aş deochea, de mică am fost cu caii verzi, mi-am zis şocată de ce-am văzut şi ce-am auzit. Dar mai şocată am fost că simţeam că văd pentru prima dată un film despre care nu ştiam înainte nimic.
Intră-n clasa noastră clasa a 11-a, primim flori, le dăm fluturaşi. Vorbeşte o colegă de-a mea, le ureză lor să continue cu curaj ce-am început noi (hait! ce-am început?). Vorbeşte unul de-al lor şi ne zice că să-i facem pe ei mândri de noi. Vorbeşte diriga mea, vorbeşte diriga lor, gaudeamus igitur.
Şi se ridică potecuţa(mai luaţi o tărie) şi zice ceva cu mulţumiri dascălilor şi ceva despre o lume în care verbul a şti să fie mai presus decât a avea. Dă-mă naibii, fată, stai să nu leşin, câta oftatul, mi-am zis iar. Şi un şoc şi mai mare.

Eu tremuram din toate piuliţele când eram ascultată la vreo oră, cu colegii mei, profesoara mea. Să vorbesc în faţa unei clase străine cu o profesoară străină reprezenta cu adevărat o performanţă şi un eveniment. Cum e posibil să nu-mi amintesc efectiv nimic-nimic? Nu că am uitat ce-am zis, nu mai ştiu nici acum, deşi am văzut filmarea, absolut nimic legat de ora aia festivă. Nici că a fost, nici cum a fost, nici ce am făcut. Dar nimic. Am sperat că, văzând imaginile, îmi voi aminti măcar vag că parcă am primit flori, că parcă am zis ceva. Nu. E blank total. Vid perfect.
Şi nu-mi explic de ce. Să fi fost atât de traumatizată de faptul că eram filmată şi auzită de 60 de persoane încât să mi se fi blocat creierul, să-mi fi reprimat toate amintirile în semn de apărare? Dar nici când ne-am prăpădit de râs cântând cică imnul clasei nu mai ştiu. Deci nu-i de aia. Dar nici de alta nu ştiu ce-ar putea fi.

Dacă vreodată veţi primi de la mine comentarii foarte ciudate în genul „nu te supăra, ne cunoaştem?”, să nu credeţi că fac pe interesanta, luaţi-mă uşor şi cu binişorul că nu-s periculoasă ci doar m-am haladit.

Foto

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Din viaţă... și etichetat , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

61 de răspunsuri la Nu-i musai dar în caz că

  1. Nu te speria! Când am terminat liceul, cred c-a fost cândva î.e.n.,am făcut un album pentru dirigintele clasei. Aşa cum se făcea atunci, cu poza fiecărui elev şi acel elev scria câte ceva debitat de neuronii lui. Albumul începea cu o filă pe care eu am scris un MOTTO, debitat de singurul meu neuron. La întâlnirea de zece ani, dirigintele a citit acel motto şi ne-a întrebat dacă ştim autorul. Nu mi-a venit să cred că l-am scris eu. Ei, şi acum simt o măndrie dusă până la vanitate, că sunt contemporană cu mine 🙂 🙂 :).

    Apreciat de 4 persoane

    • Şi eu sunt mândră că sunt contemporană cu tine 😉
      Hehe, ce moment special, cred că te-ai simțit tare bine.
      Am şi eu album din ăla.
      La tine măcar au trecut 10 ani. Eu am dat peste o poezie pe net şi la prima strofă am zis „hm, faină imagine”. La ultima mi-am dat seama că am scris-o eu cu un an în urmă dar dacă cine a luat-o nu a scris sursa, nu m-am prins 😳

      Apreciat de 2 persoane

  2. GEGELUTZ zice:

    Să nu-mi spui că îmbătrâniși și tu, Potecuță, maică!!! Tare mi-ar plăcea să te văd și eu în filmarea aceea! 🙂

    Apreciat de 1 persoană

  3. Ana Vlad zice:

    😀 Poate-i trucată filmarea. Glumesc, de fapt cred că ai funcționat pe generator sau cum îi zice la ăla de pornește când se ia curentul, știi? Oricum ar fi, ești foarte tare, eu nu-s în stare să leg două vorbe în public.

    Apreciat de 1 persoană

  4. Iosif zice:

    Adeseori ne irosim timpul traind cu amintirile ‘trecutului mort’ si/sau facându-ne proiecte de ‘viitor relative’,incerte,imprevizibile,inconstienti de trairea timpului ‘prezent’,singurul timp la care se conjuga REALITATEA verbului A FI …

    „Prezentul este acel moment din afara timpului care uneste trecutul cu viitorul.În acest prezent pot face appel la constiinta pentru ca momentul sa devina real.Trecutul si viitorul sunt însa iluzii.” -Lev Tolstoï –
    Un week end superb,autentic !

    Apreciat de 1 persoană

  5. mopana zice:

    So… trebuie să fiu atentă la ce spun la anul la banchetul de final de a 12-a? Că mă întreabă vreunul peste 10 ani și habar nu am că io fusei cea care a zis. Bine că mi-ați zis 🙂

    Apreciat de 1 persoană

  6. Vagabondul Dharma zice:

    Anu’ ăsta am terminat şcoala. Sunt singurul de-aici care abia aştepta să se termine, fără boceli şi fără regrete? :)))

    Apreciat de 1 persoană

  7. Ana zice:

    Nu esti sigura pe lume….la tine au trecut…cat ai scris? 12 ani?….la mine au trecut milenii…cine isi mai aminteste unde, cine, ce?,care?,cand? 🤣🤣🤣🤣

    Apreciat de 1 persoană

  8. ane zice:

    Mi-ai amintit de ceva dragut. Dupa terminarea liceului am plecat la profesori acasă sa le cântam „Gaudeamus igitur”. A fost superb! Am privit pe geamul casei la unul dintre profi înainte de a intra,o colega era cu el,când ne-a auzit a varat-o in dulap, am ras cu lacrimi.

    Apreciat de 1 persoană

  9. Suflet zice:

    Vai, Potecuță, ce amuzantă ești!! Pare că a răsărit soarele în seara asta… Poate chiar asta o fi, poate ai fost traumatizată și creierul tău s-a protejat de emoțiile care te-au cuprins. Dar să știi că toate amintirile sunt stocate în mintea noastră, unele mai profund și e nevoie de un „click” ca să-ți amintești 🙂

    Apreciat de 1 persoană

  10. Acum o luna am avut intalnirea de 35 de ani. Diriga a venit cu albumul cu poze, ca tehnica pe vremea aceea era doar pentru telejurnal. Noi la final, am scris scrisori si cu toate ca ni le-am citit la trecerea celor zece ani, le-am recitit si acum si ne-am distrat cu lacrimi. Cel mai fain a fost la restaurant, am pus clientii pe fuga cand am inceput sa cantam cantecele noastre de petrecere de acum 35 de ani, 30 de femei peste 50. :)))))

    Apreciat de 1 persoană

  11. Nu ştiu câţi ani or fi trecut de atunci şi nici nu e foarte important, dar li se mai întâmplă şi altora chestii de genul acesta, stai liniştită. Tu să fii bine, căci, în rest, amintirile au traseul lor sinuos şi greu de înţeles. 🙂

    Apreciat de 1 persoană

  12. Recunosc că nu am luat acum din tăria aia cu care ne-ai tot îmbiat. M-aș fi amuzat de umorul tău, dar mâine ar fi trebuit să citesc iar, ca prima oară, și m-aș fi înveselit din nou. Eu așa pățesc după băutură: văd un film de zece ori, ca și cum ar fi prima dată! 😉

    Apreciat de 1 persoană

  13. Îndepărtate vremuri – în ceea ce mă priveşte -, însă țin minte câteva blues-uri în care păstram aceeaşi colegă în dulce strânsoare. ☺ De-abia aşteptam să părăsim decorul şi să împărțim doar la doi un prezent care deschidea uşi – fără ca noi să ştim – către destine separate. ☺

    Apreciat de 1 persoană

  14. Cosmisian zice:

    Pe bune ca tu schimbi istoria! Frumos si perfect, dar rochia rosie… Organizati mai sunt astazi copiii. Ei lasa urme in eter(net) ca nu se mai pot intampla habaucisme sau sa se scurga mii de ani gandire ca sa isi aminteasca pretioase momente… Petrecerea lor de absolvire este transmisa in direct. De uita vreunul ceva, suflatorii.app se initializeaza instant.
    De unde ai facut rost de caseta? Pe mine nu m-ai gasit? Uiii, am fost colegi, nu?!

    Apreciat de 1 persoană

  15. Fabiola Ion zice:

    Șezi blând că și Fabiolele idem fac. Deci… acum câteva săptămâni mă întâlnesc (iar) cu o parte din colegii de liceu și un profesor, cel mai tare de atunci, de fizică. Mbun… și încep iar poveștile cu stricat de râs, cu lacrimi în ochi, mno, tot tacâmul… Iooo, ce făceam io? Zgârmam cu furculița în farfuria cu paste, doar, doar mi-oi aminti și eu ceva și oi putea să scot o replică inteligentă pe gurița ocupată cu devoratul lor. Al pastelor. Blank total. Ei hohoteau, eu zâmbeam cu gura plină… și deja e al 4 lea an consecutiv când ne tot adunăm, în fiecare vară. La anu’ ce să-mi comand de mâncare?

    Apreciat de 1 persoană

  16. HopeLess zice:

    Recunosc ca as urmari si eu filmarea mentionata cu drag si curiozitate! Amintirile… momentelor trecute…
    Te pup, Potecuta draga! O zi senina sa ai! ❤

    Apreciază

  17. psi zice:

    :))))) hai că am râs! ca apoi să-mi amintesc că pe noi nu ne-a filmat nimeni nici la a dooșpea, nici la facultate, nicăieri… mvaaiii! 😦

    Apreciază

  18. -X- zice:

    Ai dreptate, si la saptezeci de ani vei fi tanara 😉

    Imi amintesc bine ca la banchetul de la terminarea liceului, pe care, culmea, l-am sarbatorit cu ”n” ani in urma (adica inainte de ’89) in cel mai bun restaurant al provincialului nostru oras, eu purtam o oribila rochie din voal grena ….

    Apreciază

  19. Eu am unele momente in care nu mai stiu ceva ce s.a intamplat acum 2 zile, deci….

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s