Nu, mamă, nu sunt beată! Aşa cred…

După mini trauma suferită la vizionarea casetei (despre care am scris în postarea trecută), crezând că încep să mă dilesc de tot, m-am băgat în şedinţă şi am făcut eforturi disperate să-mi demonstrez că încă pot fi lăsată singură pe stradă. Am răscolit printre cele mai vechi amintiri, să-mi arăt că încă pot. Şi am ajuns la una şi apoi la alta şi apoi la alta şi am constatat că toate au ceva ce le-ar putea face de nepovestit dacă aş ţine la imaginea mea. Dar cum eu le-am făcut, eu le-am suportat, eu suport consecinţele şi acum. Când am observat că nu găsesc niciuna mai light, mi-am amintit (semn bun 😀 ) de o vară de demult când un prieten de familie a venit în satul bunicilor mei, în concediu, dorind să stea câteva zile departe de nebunia din oraş.

Când a intrat în curtea bunicilor un vecin, cel mai bătrân om din sat, despre care bunicul ştia că are de spus o grămadă de poveşti despre război, prietenul părinţilor s-a gândit că poate îmbina utilul cu plăcutul şi ar fi o ocazie bună să-şi facă meseria şi acolo şi să încropească un reportaj despre ce a însemnat războiul în satul ăla mic din Ardeal.
Un pahar de vin, o bere şi să înceapă interviul. Da, era foamete mare dar noi eram tineri şi în putere şi când venea câte o „katiuşă” uitam de toate relele. Sau ne era frică, cum să nu. Că au venit ăia şi au bătut un camarad şi au omorât un altul şi eu m-am ascuns după nişte lemne şi mă gândeam la Nataşa şi… Indiferent ce începea să povestească sau ce întrebare primea, toate istorisirile din război se terminau inevitabil cu iubirea pentru câte-o rusoaică. Domnul ziarist a ajuns la concluzia că nu prea are ce selecta pentru un reportaj decent aşa că a lăsat reportofon şi pix şi a pus şi el mâna pe pahar.

Mno, aşa şi io. Tot ce-mi aminteam avea legătură ori cu vin, ori cu vin. Aşa că spun una cu vin:

Aveam vreo 4-5 ani. A venit în vizită o prietenă de-a mamei. Stăteam în sufragerie, pe măsuţă erau căni de cafea, pahare cu vin roşu (pe cuvânt că vizualizez măsuţa aia), farfurie cu prăjituri. Nu mai ştiu de ce dar era acolo şi albumul cu coperţi albastre, tari, file albe din carton creponat pe care erau lipite cronologic pozele familiei de când am apărut eu în ea. Bine, 90% poze cu mine dar să zicem că eram parte importantă din familia formată din 3 membri deci am meritat.
Când doamnele au fugit în bucătărie să fumeze, au lăsat copilul nesupravegheat. Adică pe mine. Şi deşi ştiam albumul ăla pe de rost, l-am luat iar la răsfoit că aşa înţelegeam eu să fiu cuminte cât ele mă fereau de fumul toxic: să nu mă mişc de pe fotoliu.

Sincer-sincer-sincer, nu-mi amintesc să fi pus mâna pe pahar dar ceva nu se leagă. Eu zic că nu dar poate e da. Eu îmi amintesc că am dat peste ultima poză din album, una cu noi trei, eu în mijloc. Aveam doi ani. Tata foarte serios, mama cu un zâmbet larg, eu foarte serioasă, cu ochii-n pământ. Şi m-a apucat jelea dar nu ştiu de ce că doar mai văzusem poza de câteva zeci de ori. De aia zic că nu se leagă că deşi nu era prima dată când vedeam poza şi deşi tata nu mă certa deloc, în capul meu s-a făcut filmul că am făcut eu ceva, tata era supărat pe mine şi m-a certat, de aia el era aşa de încruntat şi eu aşa de supărată. Şi m-am pus pe plâns din ăla cu sughiţuri. Nu din ăla isteric, cu ţipete.

Când şi-au terminat ţigările, m-au găsit plângând ca bătrânii la doine dar sughiţam de nu puteam vorbi. Mama, speriată, m-a luat la pipăit, să vadă de unde curge sânge. Nu curgea. Mă tot întreba ce am păţit dar eu nu puteam vorbi că eram ocupată să plâng. La un moment dat, mama se uită pe masă şi constată că un pahar era gol. O întreabă de tanti care spune că ea nu l-a băut pe tot. Încă o dată spun, eu nu-mi amintesc să fi băut dar nu pot băga mâna-n foc. Eu refuz să cred că plângeam de beată ce eram. Că îmi amintesc şi acum perfect momentul şi senzaţia de milă de mine dar că am băut nu mai ştiu.
A încercat să mă liniştească dar eu tot plângeam cu sughiţuri şi nu puteam spune de ce. M-a dus la culcare. Deh, i-am reproşat eu asta. Tu, mami, ai dus copilul beat la somn? Ea: păi, nu eram sigură că ai băut, am crezut că de oboseală plângi că tu niciodată n-ai făcut din astea cu pahare, şi eu mă miram 😀

Mai e un argument în favoarea mea: acum, dacă beau două guri de vin, râd de trebuie să mă pun pe jos să nu leşin. Aşa funcţionez. Deci cade varianta cum că m-ar năpădi jelea la beutură. Poate s-au inversat planetele între timp, nu ştiu.
După mulţi, mulţi ani de la incident, studentă fiind, am dat iar peste album într-o vizită acasă şi l-am întrebat pe tata: tu de ce te încruntai aici aşa de urât? El: Îmi amintesc vag ceva. Parcă tâmpitul ăla de fotograf te-a chinuit că nu te uitai direct la el şi clipeai când apăsa butonul şi te tot punea să stai nu ştiu cum şi m-am enervat.

Dacă e adevărat că tanti aia nu şi-a băut paharul, înseamnă că aia a fost prima mea beţie. Dacă e adevărată varianta mea, înseamnă că prima beţie a fost mai târziu dar despre asta altă dată 😀

Foto

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Din viaţă... și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

18 răspunsuri la Nu, mamă, nu sunt beată! Aşa cred…

  1. Suflet zice:

    Sau poate era cald și s-a evaporat alcoolul pur și simplu 🙂 Grea dilemă!…
    Ce-mi place cum faci legătura între două amintiri!…

    Apreciază

  2. Eu am băut odată o gură de ţuică de Turţ. Era rece, luată de la frigider şi nu mi s-a părut că e tare. Am vrut să o strig pe Sânziana, fetiţa mea, şi nu-mi ieşea SSS…….Când mi-am dat seama că sâsâi, am bănuit că m-am îmbătat. Norocul meu era că stăteam pe scaun. Mă gândeam eu, căutându-mi neuronul ăla treaz, că nici trează nu stau bine pe verticală, dar apoi beată. Am uitat să spun că eram în vizită la nişte amici. Auzisem eu că ar ajuta cafeaua. Atunci nu eram cafegistă, dar am luat o cească, de pe masă, cu cafea fierbinte şi am dat-o pe gât. Peste nici un minut, am simţit cum îmi iesea vânt pe nas, pe gură, pe ochi, pe urechi, pe toate găurile care le am. I-am şoptit soţului meu ce mi se întâmplă şi el mi-a confirmat că mă trezesc. Aveam nevoie de confirmarea lui. Era expert. In cinci minute eram trează…… cred ca de spaimă sa nu ma fac de râsu’ lumii.

    Apreciază

  3. Oana zice:

    Haioasă ești, măi fată, măi! M-ai făcut să zâmbesc. Larg 🙂

    Apreciază

  4. Fabiola Ion zice:

    Potecuț, am râs cu lacrimi! Mă întreba buburuza de ce plâng și eu îi zic de la vin. Ești iremediabil pierdută, draga mea… :)))

    Apreciază

  5. Irina zice:

    Potecuțo, eu în toate fotografiile mele din fragedă pruncie fie plângeam, fie aveam o față de parcă mi se înecaseră toate corăbiile și mai aveam puțin să mă pun pe bocit. Cred că nu prea eram sociabilă​ și mă enerva nenea fotograful, altfel nu-mi explic 😆 . Pe mine alcoolul mă întristează, parcă devin mai lucidă și îmi aduc aminte de toate necazurile, deci nu, la mine n-ar funcționa ca licoare de relaxare sau descătușare. N-am leac 😦 .

    Apreciază

    • Eu aşa sunt acum. Fug de fotografii ca de lapte cald. Şi crede-mă, laptele cald la mine egal tortură.
      Nu mă relaxez decât foarte rar cu vin. Rar de tot. Dar dacă trec de două guri, nu te mai înțelegi cu mine că râd ca o zuză.
      Ei, nu cred că e nevoie de leac, suntem funcționale 😀
      Noapte bună să ai!

      Apreciat de 1 persoană

  6. Mă bucur că semănăm la băutură! Și eu sunt zâmbăreț după câteva pahare, da’ și drăgăstos. 🙂 Prima beție mi-a fost la opt ani, de la vinul dulce de coacăze. Doamne, ce mahmureală m-a lovit a doua zi!

    Apreciază

  7. „m-au găsit plângând ca bătrânii la doine” – tare de tot! 😅😅😅

    Apreciat de 2 persoane

  8. Iosif zice:

    Esti de …coma ! 🙂 🙂 🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s