M-aşteaptă izbânda… categoria zuză

Nu ştiu dacă se preconizează o resetare-resoftare sau e doar aerul polar de vină dar eu încep să-mi amintesc tot mai des neşte episoade din tumultoasa mea copilărie şi nu ştiu ce anume le generează. Că de obicei, funcţionez relativ în limite legale şi relativ după manualul de instrucţiuni, adică pe capitole şi subpuncte. Relativ simplu, am vrut să zic. Ca un exemplu, mă uit la un documentar cu şi despre peşti şi-mi amintesc că am avut acvariu şi nu mai ştiu de ce într-o zi n-am mai avut. Nu mă pierd în detalii, nu mă complic cu amănunte, tot ce contează e c-am avut. Şi ştiu că mă uitam ore-n şir la sanitarii ăia care deşi păreau cam banali în comparaţie că ăia mai coloraţi, tocmai simplitatea lor mă fascina. Mă rog, cam aşa stăteau lucrurile până nu demult. Că mai nou, când mă uit la documentare cu peşti, îmi amintesc că şi eu (haha, bună gluma dar nu, n-am avut din ăla. Ştiu că nu voi v-aţi gândit, eu m-am gândit şi mi-am răspuns la impertinenţă) am trişat la învăţarea cifrelor romane.

Maică-mea făcea temele întregului cartier. Şi după ce termina, le făcea pe ale unui cartier din alt oraş, prin telefonul fix. Şi le făcea aşa, pac-pac, o glumă, o poveste, o treabă. Explica mămicilor urmând ca ele să le explice copiilor. Mie nu-mi făcea nimeni nimic. Că na, din colegialitate şi spirit didactic, nu se băga peste tactica învăţătorului meu, că „el ştie mai bine decât ea ce şi cum predă”. Mă ajuta, îmi corecta, rupea foaia dar nu îmi spunea nici măcar o urmă de şmecherie, de treabă, de chestie.
Avea tot felul de trucuri pe care în faţa mea nu le dezvăluia veci. Se uita în caiet, prindea ideea despre cam ce ne-a spus învăţătorul la clasă şi pe aia o ţinea. Adică dacă într-un coş sunt 20 de mere şi iei unul şi apoi un sfert şi apoi o jumătate din altul, câte nuiele are coşul? Cum suna telefonul pentru ceva asemănător, cum o auzeam cu poveşti despre o fată cuminte care nu ştiu ce magie a făcut, a desenat ceva şi hop a apărut răspunsul şi rezolvarea. Avea un stil de a croşeta poveşti în aşa fel încât să pricepi, că îi invidiam din tot sufletul meu de copil pe elevii ei. Aşa face şi acum dar măcar acum nu se mai ascunde de urechile mele.

Şiiiii se întâmplă miracolul! Eu mă chinuiam să învăţ pe de rost cifrele romane şi o dădeam în bară cu L şi C şi D şi M. Celelalte nu păreau atât de grele dar cu astea făceam ghiveci. Învăţătorul ne-a pus să le memorăm, mama a spus că dacă aşa a spus, aşa fac. Şi se coboară îngeraşul elevilor chinuiţi în sufrageria mea şi sună telefonul şi o aud pe mama cum spunea ea, drăguţa, cu glasul ei domol: „draga mea, nu-l chinui să înveţe pe de rost că le va uita. Şi ai mei le încurcă, ştiu că unul e 50 altul 100 şi tot aşa dar nu ştiu care cum. Şi eu le-am spus să memoreze propoziţia Laura cere două mere ca să ţină minte ordinea. LCDM. Şi de atunci niciun elev nu mi-a mai greşit. Spune-i asta şi lasă-l la joacă”. Hooopaaaa! Aleluiaaa, mi-am zis, şi de atunci, cu ruşine vă spun, eu tot cu Laura cere două mere o ţin la ananghie, când sunt pe stradă şi văd o clădire şi vreau să descifrez anul scris pe ea.
Mno, toate astea în timp ce nişte domni explicau ce face Scomber scombrus în Atlantic. Mno.

 

Şi mai am o amintire ieşită la iveală în timp ce citeam despre victoria lui Dodon. Eu am fost în corul şcolii. Pentru că eu vrut. Şi am vrut pentru că eram fascinată de un cor celebru în oraşul meu. Aveau ca îndrumătoare o doamnă cunoscută pe vremea aia pe la tot felul de concursuri, se duceau oamenii ăia prin oraşe şi veneau cu premii. Bine, nu vă gândiţi chiar la Madrigal dar erau buni. Madrigal urma să fim noi, cu mine ca solist vocal. Cine se întreabă acum „aşa, şi?”, nu m-a auzit cântând. 😉
Şi i-am spus profei de muzică faptul că vreau în cor şi ea a spus bine şi apoi a spus să merg la repetiţii şi eu am spus bine şi m-am dus şi m-am pus în spate şi am cântat încet că nu ştiam melodia şi la final ea a spus iar bine. Bine per total.
Şi vreau să vă mai mărturisesc că deşi mi-am dat seama că parcă nu ne ridicăm la nivelul acelui cor, a existat ceva care m-a făcut să-mi doresc să merg în continuare la cor şi să fiu prezentă pe toate scenele lumii: cântecul Treceţi batalioane române Carpaţii. Ştiţi cum se cântă? Vă spun eu: treceţi batalioane romââââneee – aer- carpaaaaţiii, … aer…. v-aşteaptă iz- aer- bânda, v-aşteaptă şi fraţii cu iniiiiimaaa laaaa tre- aer- eeecatooooori. Aşa se cântă, altfel n-are farmec.

Ăsta e afoniş style şi e foarte greu de executat. E cu ambitus, cu respiro, cu… băi, chestii grele. Şi eu eram îndrăgostită iremediabil de cântecul ăsta. Măi, nu ştiu ce aveam, ce-mi făcea dar eu cântam şi plângeam, plângeam şi cântam. Nu râdeţi, că nu vă mint. Când începeau oamenii ăia mici şi talentaţi să cânte, eu, tot mică dar total pe lângă, mă emoţionam până la lacrimi. Şi mă duceam la cor pentru cântecul ăsta. Am luat un zece la muzică pentru că eram în cor şi am scăpat de un solfegiu.
Dar s-a terminat cariera mea fulminantă când ne-a pus să cântăm aia horror cu fluturaşul rămas orfan de aripioare şi am zis pas. Că nu mi-a mai plăcut. Şi după ce am cântat o dată şi i-am spus că eu nu mai vreau la cor, ea a spus bine şi parcă avea o sclipire-n ochi când a zis bine şi eu am zis bine şi nu m-am mai dus dar eu în adâncul sufletului meu încă mai cred că dacă ea nu zice bine eu acum puteam să cânt batalioanele în deschiderea concertului lui Fuego la Sala Palatului.
Şi toate astea au revenit în mintea mea în timp ce citeam despre victoria lui Dodon şi eu nu fac politică pentru că la politică sunt ca la cântat, adică… la arme cu frunze si flori.

Superluna aia e cumva pe la voi? Că eu n-o găsesc.
Foto