Filă nescrisă de jurnal imaginar

Trec anii, trec lunile-n goană/Şi-n zbor săptămânile trec, şi-n fuga asta nebună prin viaţă, deşi blamăm timpul că nu ne dă răgaz pentru a simţi că trăim, găsim totuşi suficiente resurse pentru a strivi câte o iubire, o amintire, un dor, un timp, un atunci. Ne oprim când şi când şi căutăm prin noi sau prin jurul nostru semne ale unor treceri care-au lăsat urme mai adânci sau abia vizibile. Şi-ntr-o clipă de curaj sau o clipire de nechibzuinţă, încercăm să vindecăm răni sau să alungăm doruri, ştergând tot ce-i palpabil şi tot ce, credem noi, ne face să sângerăm pe dinăuntru. Avem senzaţia că odată alungat mirosul aducerii aminte, dispare-n fum şi tot ce ne-a legat cândva de asta. În momente de furie spargem obiecte primite cândva în dar, ştergem rânduri scrise cu patimă sau printre lacrimi, rupem foi de hârtie care poartă amprente ce atunci, demult, le-am sărutat ca pe cineva drag întors de departe.

Avem senzaţia că asta ne vindecă, ne aeriseşte şi ne împrospătează. Aşa cum se întâmplă imediat după ce gătim şi deschidem geamul sau uşa de la intrare. Nu e despre simţ civic dar e sănătos pentru spaţiul dintre pereţii care ne ţin captivi în existenţa asta plină de nonsens sau goală de sens, depinde pe ce parte a peretelui te afli. Şi atunci, în momentul ăla de aerisire, mirosul de la tine iese pe scară şi se amestecă repede cu alte mirosuri, mai grele sau mai fine, mai acute sau mai rafinate, în funcţie de ce gătesc ceilalţi sau de cum se gătesc ceilalţi. Şi dacă mirosul de friptură e îmbietor şi cel de parfum ademeneşte simţuri, combinate rezultă ceva de nesuportat.
Aşa se întâmplă şi cu noi în clipele de falsă aerisire a sinelui. Toate cioburile, bucăţile de hârtie sau cuvintele şterse, se prefac în fum şi ne invadează pe dinăuntru. Şi ne acaparează şi se acutizează. Combinate, ne sufocă. Deşi le credem sfărâmate, ne strivesc. Bucăţică cu bucăţică.
Nu ne putem răzbuna pe amintiri, orice am face. Nu le putem stinge aşa cum facem cu mucurile de ţigară care dispar sub vârful pantofului. Nu se şterg cuvintele născute pe portativul inimii doar ştergând numele destinatarului. Odată spuse, rămân suspendate undeva suficient de sus ca să nu le putem atinge dar insuficient de departe ca să le putem uita. Şi încercarea de a scăpa de ele ne oboseşte şi ne chinuie. Mai bine am încerca să le acceptăm. Şi să ne acceptăm cu ele. Ne-au aparţinut şi încă ne aparţin. Şi aşa, poate nu se vor mai răzbuna muşcând clipă de clipă, golindu-ne pe interior.
Poate fi şi asta o variantă. Nu ştiu, zic şi eu…

Foto