Filă nescrisă de jurnal imaginar

2Trec anii, trec lunile-n goană/Şi-n zbor săptămânile trec, şi-n fuga asta nebună prin viaţă, deşi blamăm timpul că nu ne dă răgaz pentru a simţi că trăim, găsim totuşi suficiente resurse pentru a strivi câte o iubire, o amintire, un dor, un timp, un atunci. Ne oprim când şi când şi căutăm prin noi sau prin jurul nostru semne ale unor treceri care-au lăsat urme mai adânci sau abia vizibile. Şi-ntr-o clipă de curaj sau o clipire de nechibzuinţă, încercăm să vindecăm răni sau să alungăm doruri, ştergând tot ce-i palpabil şi tot ce, credem noi, ne face să sângerăm pe dinăuntru. Avem senzaţia că odată alungat mirosul aducerii aminte, dispare-n fum şi tot ce ne-a legat cândva de asta. În momente de furie spargem obiecte primite cândva în dar, ştergem rânduri scrise cu patimă sau printre lacrimi, rupem foi de hârtie care poartă amprente ce atunci, demult, le-am sărutat ca pe cineva drag întors de departe.

Avem senzaţia că asta ne vindecă, ne aeriseşte şi ne împrospătează. Aşa cum se întâmplă imediat după ce gătim şi deschidem geamul sau uşa de la intrare. Nu e despre simţ civic dar e sănătos pentru spaţiul dintre pereţii care ne ţin captivi în existenţa asta plină de nonsens sau goală de sens, depinde pe ce parte a peretelui te afli. Şi atunci, în momentul ăla de aerisire, mirosul de la tine iese pe scară şi se amestecă repede cu alte mirosuri, mai grele sau mai fine, mai acute sau mai rafinate, în funcţie de ce gătesc ceilalţi sau de cum se gătesc ceilalţi. Şi dacă mirosul de friptură e îmbietor şi cel de parfum ademeneşte simţuri, combinate rezultă ceva de nesuportat.
Aşa se întâmplă şi cu noi în clipele de falsă aerisire a sinelui. Toate cioburile, bucăţile de hârtie sau cuvintele şterse, se prefac în fum şi ne invadează pe dinăuntru. Şi ne acaparează şi se acutizează. Combinate, ne sufocă. Deşi le credem sfărâmate, ne strivesc. Bucăţică cu bucăţică.
Nu ne putem răzbuna pe amintiri, orice am face. Nu le putem stinge aşa cum facem cu mucurile de ţigară care dispar sub vârful pantofului. Nu se şterg cuvintele născute pe portativul inimii doar ştergând numele destinatarului. Odată spuse, rămân suspendate undeva suficient de sus ca să nu le putem atinge dar insuficient de departe ca să le putem uita. Şi încercarea de a scăpa de ele ne oboseşte şi ne chinuie. Mai bine am încerca să le acceptăm. Şi să ne acceptăm cu ele. Ne-au aparţinut şi încă ne aparţin. Şi aşa, poate nu se vor mai răzbuna muşcând clipă de clipă, golindu-ne pe interior.
Poate fi şi asta o variantă. Nu ştiu, zic şi eu…

Foto

Acest articol a fost publicat în Suflet pe poteci și etichetat , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

50 de răspunsuri la Filă nescrisă de jurnal imaginar

  1. Interesant, articolul tău a venit ca o cunună peste amintirile pe care le depănam în doi, fără cană de vin , dar lângă o felie de Valentina. A la recherche du temps perdus!
    Frumos scris, Potecuţă!

    Apreciat de 1 persoană

  2. Mishuk zice:

    Și toate aceste gânduri ți-au venit pentru că… ești o fire nostalgică. ai regrete precum toți ceilalți… la răscrucea x când am ales drumul y…
    e târziu, în noapte, și zâmbesc…. gândurile tale răscolesc în gândurile mele, amintiri… ce nopți de furie aveam când trecutul îmi îngropa în negru ochii știrbindu-mi viitorul…
    trec anii, potecuță, e adevărat… trece și vara acușica, și scoatem de la naftalină, cerga cenușie a nostalgiei. ar fi fost mai bine, dacă….

    Apreciază

  3. papagigli zice:

    Intelegeam sa fi bagat gindurile astea duminica seara, cind lunea bate la usa. Dar simbata? Pai ce chef de petrecere sa mai am dupa ce m-ai bagat in amintiri. Si hai, ca daca era vorba de amintiri jucause, ar mai fi mers, dar d-astea de inima albastra si dor de duca? Asa ca,o sa ma-mbat sa uit ca mi-am amintit. Cinta tigane! 😆

    Apreciat de 1 persoană

  4. Foarte adânc. Frumos spus…

    Apreciază

  5. Ivy zice:

    Poți șterge agenda telefonului, adresa de mail, poți construi amintiri noi, dar sufletul nu uita repede.

    Apreciază

  6. 9 zice:

    E bine să nu uităm. Dacă am şterge tot, atunci n-am mai fi noi. 🙂

    Apreciază

  7. Dacă nu ne atașăm prea mult de anumite lucruri, nu vom ajunge să ne răzbunăm pe ele. Cel mult le vom împinge mai adânc în fundul sertarului. Așa-i și cu amitirile.

    Apreciază

  8. Drugwash zice:

    Ştii ce e cel mai greu, de fapt? Să cazi în acea stare a „măgarului lui Buridan” cînd îţi vine o idee şi nu te poţi hotărî dacă s-o duci pînă la cap sau să renunţi la ea. Cauţi să alegi varianta cea mai bună, pui în balanţă toate elementele pro şi contra, gîndeşti atît pentru moment cît şi în perspectivă la efectele uneia sau alteia dintre variante şi procesul ăsta te seacă la inimă mai mult decît ar face-o alegerea spontană, aleatorie, a unei variante. Şi uneori rămîi aşa, în starea aceea nedefinită, fiindcă pur şi simplu nu poţi alege. Şi te macini încet-încet din interior, pînă ce toată faţada pe care te străduiai din greu s-o menţii face implozie şi nu mai rămîne din tine decît amintirea. Pe care unii vor fi nevoiţi apoi să aleagă dacă s-o păstreze ori s-o uite definitiv…
    De unde ştiu asta? Ghici…

    Apreciază

    • Nu ştiu de unde ştii tu dar ştiu de unde ştiu eu 😀 Şi ce vrei să-ţi spun? Că ai dreptate? Că nu cred că e cineva care să nu ştie despre ce vorbeşti, să nu fi fost măcar o dată în situaţie? Bine, ai dreptate 😀
      De ce trebuie să fie aşa? Doar pentru că minte-inimă şi inimă-minte? Astea două chiar nu se pot pune de acord de atâtea milenii-ncoace?

      Apreciat de 1 persoană

      • Drugwash zice:

        Prea multe lucruri unde chiar aş vrea să n-am dreptate. Unde aş vrea să fiu, poate, excepţia, aşa cum am fost mare parte a vieţii. Oare ce s-o fi întîmplat cu lumea? Sau doar percepţia asupra ei s-a schimbat? Nu, nu cred asta – lumea chiar s-a schimbat şi nu-mi place în ce fel. Fiindcă parcă mai rău se adînceşte conflictul ăsta dintre raţiune şi simţire din cauza noilor şabloane, cel puţin pentru cei ce încă oferă inimii un loc prioritar.

        Apreciat de 1 persoană

  9. Fata Verde zice:

    Am făcut greșeala să încerc să scap de amintiri aruncând obiecte dragi, care mă legau de persoana respectivă. Amintirile n-au dispărut, ba li s-a adăugat regretul pierderii obiectelor respective, pierdere care nu mai poate fi reparată. Nu, trecutul nostru nu e o tablă pe care o poți șterge cu buretele, oricât am vrea. Nici nu putem alege ce să păstrăm în amintire și ce nu.

    Apreciază

  10. Îmi păstrez (aproape) toate amintirile, chiar dacă unele, estompându-se, par a fi doar simple fantasme la un moment dat. Pe urmă îmi dau seama că – la diferite intervale de timp – toate amintirile vin către mine şi aşteaptă o paradoxală răsfoire. Indiferent dacă sunt amintiri frumoase ori nu… Iar eu le răsfoiesc. 🙂

    Apreciază

  11. doar nicole zice:

    Culmea este că, aceleași amintiri care pot durea sau sufoca la un moment dat, devin apoi ceva cumva… curcubeic, irizat pe suprafața sufletului, trimițând în interiorul lui noi și noi nuanțe, mai închise, mai deschise… Of, necunoscute pot fi culorile sufletului, sau cunoscute în funcție de zi, mai noroasă, mai luminoasă. Și totuși, fiecare frumoasă în felul ei. 🙂

    Apreciat de 1 persoană

  12. Iosif zice:

    Doar acceptând,tolerând,întelegând ca nimic nu e întâmplator în viata,primind tot ceea ce ni se ofera cu multumire,recunostinta si bucurie,analizând totul prin prisma întelepciunii,vom putea percepe infinita frumusete a vietii si multitudinea aspectelor si formelor în care se manifesta la nivelul perceptiei fiecarui individ în parte…

    Apreciază

  13. Cred ca e vorba de suferinta, de amintirile care ne-au durut si pe care credem ca le-am petrecut in uitare…asa cum ei spus tu, si altii, amintirile acelea, suferinta trebuie asumata, nu astupata, exprimarea ei are un rol terapeutic pentru minte si suflet. chiar postasem la un moment dat un gand de-a lui Tudor Chirila despre astfel de particele de viata – adevarate colivii.

    Apreciază

  14. As vrea sa ma abonez la tine, sa primesc pe telefon instiintari ca ai postat si nu mai stiu cum sa fac. Nu vreau sa prierd nici un articol de-al tau.

    Apreciază

  15. papagigli zice:

    Intr-o nota mult mai serioasa decit prima, in care desi tiganu-mi cintase, nu m-am imbatat asa cum promisesem, 😉 as spune ca amintirile sunt detestabile. Nu pentru ca ar fi placute sau neplacute, ci pentru ca intre timp a intervenit detasarea. Trairile respective au disparut. Ramine doar un film cu caracter impersonal. Parca situatiile respective apartin altuia, nu mie si asta pentru ca emotiile momentului s-au naruit, au fost inghitite de trecerea timpului. Asta e si motivul pentru care ne amuza intimplari prin care am trecut si care la momentul respectiv ne-au durut. Armata, de exemplu. 😆 De fapt, daca stai sa reflectezi, nici amintirea moartii cuiva drag nu ne mai afecteaza in aceeasi masura. Si din acest motiv consider amintirile ca pe niste resturi de care ne apropiem fara emotiile traite si fara tragere de inima. Nu stiu exact, dar si poate pentru ca amintirile nu le putem controla, schimba, modifica orice am face sau spune. Who knows?
    Cu toate astea, nici amnezic nu mi-ar placea sa fiu 😆

    Apreciază

    • Cam prea pline de fiţe amintirile astea. Unele dor, altele ne amuză, altele ne înfurie. Cam pe dos odată cu trecerea timpului. Cum spuneai, un eveniment trist atunci, aduce amintiri care ne amuză. Cin’ să le mai înţeleagă?

      Apreciază

  16. Pingback: Filă nescrisă de jurnal imaginar | Cronopedia

  17. Ana zice:

    Ai tu dreptate: invatam sa traim cu ele! Toata viata asta invatam , continuu…nu se opreste invatarea. Si moartea tot o invatare ar fi , desi murim mereu si revenim, macar acolo amintirile dispar.
    Durerea aia de care ai scris….mama ei de durere….pe mine ma aduce la furie….si ura!
    Pana la urma fara amintiri am fi ca fara a avea umbra! N-am mai exista….

    Apreciază

  18. doar verde zice:

    Nu . Nu le putem stinge…

    Apreciază

  19. Oana zice:

    De-as fi înțeles acest adevăr mai demult…. O minune de text, Potecuț. L-am recitit….

    Apreciază

  20. Monik zice:

    Potecuț, asa e. Nu poti șterge cuvinte rostite sau scrise, ele ramân in amintire. Nu poti șterge fapte trecute. Ele survin la suprafața cand nu te aștepți. Dar ce te faci cand ele nu te mai reprezintă? Doar le renegi… Oricum ar fi, ele te alcătuiesc pe tine cel de acum.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s