Se putea şi mai rău…

Spuneam prin comentarii că voi fi cuminte în zilele astea puţine cât am spus că lipsesc de aici şi mai spuneam că la cum şi cât mă cunosc, e imposibil să nu o gafez. Unii dintre voi aţi insistat, pe lângă urările de bun venit înapoi pentru care vă mulţumesc, să vă povestesc de gafe. Eu vă povestesc dar nu râdeţi de mine, da? Că mi-am ţinut promisiunea şi în afară de faptul că era să trezesc o pensiune întreagă în creierii nopţii cu o hăhăială necontrolată, că era cât pe ce să dau spargere unei maşini şi că am umblat printr-un restaurant cu meniul în mână cerşind milă şi implorând cu ochii dornici de ceva dulce să-mi spună şi mie cineva ce pisici să mănânc, n-am făcut nimic. Să încep cu cea mai uşoară să nu mă autodenunţ chiar din prima 😀

Se făcea că eram într-un restaurant în care n-am înţeles de ce, tăt meniul era în limba germană. Adică am înţeles de ce germană dar nu şi de ce nu şi altceva. Io nu sprechen sie deutsch decât puţin spre deloc. Adică înţeleg în mare despre ce-i vorba în conversaţie, ştiu cuvinte dar nu le leg. Mda, ăsta e unul dintre multele regrete pe care le am, n-am reuşit să o învăţ singură. Şi nu dau vina pe niciunul dintre nenumăraţii profesori suplinitori avuţi în şcoală. Na, în liceu ne convenea că tipa de la catredă ne povestea despre iubitul ei neamţ în loc să ne dea lucrare din der, die, das.  Dar repet, noi am fost singurii vinovaţi că n-am pus osul la treabă şi acum îmi pare rău. Revin. La masa mea, nimeni nu ştia limba. Eu mă străduiesc să descifrez meniul la capitolul desert, înţeleg tort de ciocolată, îngheţată şi atât. Am zis pas îngheţatei, tort aş fi vrut şi n-aş fi vrut. După astea mai erau trecute vreo 5 chestii care nu-mi spuneau nimic. Nu un apfel pe acolo, nu o plăcintă, nimic, nimic. Cum în restaurant era un mare chef mare, chelnerii veneau cam o dată pe oră printre mese aşa că nu era o variantă bună să stau şi să constat că după atâta aşteptare nu mă pot înţelege cu omul. Iau meniul, mă prezint la masa unei tipe, româncă stabilită pe plaiurile din vecini. „Fatăă, spune-mi şi mie ce să mănânc de aici că nu pricep ce scrie”. Ea, foarte serioasă, cu un aer aşa… de hai să-mi fac pomană, ia meniul şi începe „ăsta e tort de ciocolată, asta e îngheţată, aici e ceva… ori orez de castane ori castane de orez 😯 , astea-s un fel de clătite dar nu clătite, un aluat ca de plăcintă cu ceva fructe sau cremă nu ştiu exact, asta nu ştiu, asta e ca o cremă dar cu ceva prin ea, un fel de cu ciocolată şi asta nu ştiu ce e dar are vanilie”.
Ohh, sehr gut! M-am lămurit! Mă duc la altă masă, iar un vă rog să mă scuzaţi ţipat la urechea oamei că muzica urla la urechea mea. A doua tipă a ştiut mai puţin decât prima ceea ce m-a făcut să mă declar învinsă. Ori fetele nu mai ştiau cum să traducă exact în română, ori era vorba de nişte specialităţi cu nume inventate de cei din restaurant, altfel nu-mi explic. Decid să iau tort că mergeam la sigur. Vine fata după o oră, spun frumos şi cu dicţie Schokoladentorte, ea bitte?, eu repet şi apoi spune ceva ce n-am înţeles. Am rugat-o ţipând (muzica tare nu că io surdă) să ne mutăm pe engleză a zis că ea „english just a little bit, sorry”, io cu glicemia-n cizme.
Am negociat pentru tort de ciocolată pân’ la urmă şi am aflat că mai era o variantă cu ceva prin ciocolată dar n-am riscat să aflu singură ce. După atâta efort, cred că a fost cel mai bun tort gustat vreodată deşi era un pandişpan cu cremă de ciocolată peste, deci nimic ieşit din comun dar prea mult m-am chinuit pentru el 😀

Booon. Nu ajungem bine acolo şi potecuţa o comite. Păi, io ce vină am? Deci: cobor însetată din maşina care m-a cărat cu grijă pe autostrăzi şi serpentine. La cât de bine mă pricep la maşini, vă pot spune că era închisă la culoare şi mai lungă în spate. În spatele ei, la mică distanţă, opreşte maşina 2, albastră. Intrăm în pensiune, eu constat că suntem prea mulţi şi ies din nou afară, la maşini. La maşina albastră au rămas două distinse doamne la o ţigară, liniştite, admirând peisajul. Aprind şi eu o ţigară, vreau cafea din sticla mea din plăsuţa din maşina cea închisă la culoare. Şoferul, soţia şi copilul lui, adică propetarii maşinii, erau în pensiune, aşa că, fiind singura în afară de ei care a călătorit în maşina aia, am crezut că am drepturi de propetar că ce să fie dacă mă duc să-mi iau cafeaua fără să cer voie? Mă întrept agale spre maşină, mă opresc la portiera din spate, pun mâna pe mâner, aud un vag „nuuu, nuu” dar nu iau în seamă. Se deschide portiera, intru cu capul înainte, mă întind să ajung la plasa mea. Şi stupoare: în loc de plasă, răsărise un bidon de plastic şi pe banchetă un furtun. Nu haine, nu geantă, nu nimic.
Şi stau şi mă holbez ca prostu’ încercând să refac filmul în minte, când au luat bagajul şi când şi de ce a apărut bidonul. La maşina albastră, doamnele leşinate de râs, făceau semne disperate să mă uit în dreapta. Şi mă uit: maşina lungă, închisă la culoare, cu număr de România. Închid portiera, mă duc spre spate: maşină lungă, închisă la culoare, număr de Austria. Atunci am îngheţat. Mă vedeam încercând să explic omului că io nu sprachen sie, că das, der, die auto, că io nu hoţ, că io cafea din auto, pic, poc. După asta mă gândeam că dacă omul m-a văzut pe geam şi a chemat poliţia, treaba e şi mai tare că ăia nu au timp de hăhăieli şi de explicaţii cu mâna.
Când şi cum a apărut maşina aia acolo, nu au ştiut doamnele, ele susţin că maşina era deja acolo când am ajuns noi, eu jur că n-am văzut decât una albastră-n spate, pe a lor. Mă rog. Alarmă nu, om nu, poliţie nu, eu liniştită. Sigur că maşina cea bună era încuiată cu 10 lacăte că na, noi suntem mai prevăzători şi ei n-au multe potecuţe aiurite care intră în prima maşină apărută-n cale. Aşa că la aia care-mi ţinea cafeaua prizonieră, cu voie sau fără, n-am avut acces.
Mai tare îmi era că-i fac de râs pe oamenii ăia mari şi serioşi care m-au cărat după ei, altfel io m-aş fi descurcat şi arestată, nu-i problemă 😀

Despre cum cred că am trezit toată suflarea pensiunii, vă spun pe scurt că deja mi-e ruşine. N-am pus strop de alcool în gură, pe cuvânt. Dar am făcut o criză de râs în toiul nopţii pe motiv că întoarcere de la un eveniment, eu şi doamnele cu care împărţeam camera, nu mai găseam camera şi nici întrerupătorul de pe coridor. Beznă totală, linişte absolută, noi bâjbâiam pe pereţi după întrerupător prin cotloanele întortocheate. Şi am zâmbit eu la început, apoi am râs finuţ, am pus mâna la gură, am răbdat cât am răbdat, am muşcat buzele dar nu s-a mai putut. Ştiţi cum e să te pufnească să simţi că te sufoci dacă nu laşi râsul în voie. Şi m-am pus jos şi dă-i cu hăhăiala. Sigur, cât am putut eu de pe silenţios dar n-am putut. Adică era din ăla de simţi nevoia să dai cu palma pe pământ. N-am dat. Asta nu. Dar spuneţi şi voi. Venim noi fericite că tantile avură succes pe unde au fost, chipuri inteligente (ele, nu io), luminate (şi minţi şi chipuri), aer aşa… boem. Şi odată ajunse pe coridor, se uită la mine cu o groază-n privire şi „pe unde e camera?” şi după a doua tură de scări nema lumină. De mişcat nu mă puteam mişca de râs, de vorbit nici atât. Pân’ la urmă, greu tare, s-a rezolvat şi asta. Şi dacă nu, sigur venea cineva să ne evacueze la cât de mult râdeam. 😳
Sursă foto

Eu nu cred că voi nu aţi păţit niciodată nimic prin străini. Sau? 🙄