Calendarul mi-a trezit amintiri…

1De puţine ori m-am prins începutul postului la ţară, la bunici, nefiind perioadă de vacanţă. Ştiu însă din poveştile bunicii că pregătirea era una intensă şi nu la partea spirituală mă refer. Avea în pod oale speciale, pe care le folosea doar în perioada postului. Ca să fie sigură, pe celelalte le fierbea cu leşie ca să dispară orice urmă de „dulce” de pe ele. Nu înţelegeam eu prea multe cu dulcele ăsta. În mintea mea, asociam dulcele doar cu zahărul aşa că era greu să înţeleg de ce carnea e de dulce. Cu o seară înainte făcea plăcinte, vecinele veneau cu plăcinte, toată lumea mânca plăcinte.

Bunicul postea doar miercurea şi vinerea şi în Săptămâna Mare, bunica ţinea tot postul. Câteodată mânca o coajă de pâine cu o ceapă şi apoi muncea prin curte sau grădină juma’ de zi. Ciorbiţa de legume, ghiveciul şi salata orientală erau de bază. Sigur că nu erau pateuri de post, parizer de post, tofu şi alte „specialităţi” menite să potolească poftele gurmanzilor dar nici nu păreau să le simtă lipsa. Ştiu că nu rata nicio dezlegare la peşte, suna cu o săptămână înainte să dea comandă de pachet dacă iarna încă era pe poziţii şi drumul era greu. Dacă dispărea gheaţa, venea bunicul la oraş şi se aproviziona de la „păstrăvărie”.
Câţiva ani la rând în schimb, ultimele zile din Săptămâna Mare le-am petrecut acolo, la ţară. Cel mai delicios fel de mâncare de post pe care îl făcea bunica era supa de chimen. Posteam şi eu în Vinerea Mare pentru că aşa doream eu, ei niciodată nu mi-au impus asta şi aşteptam supa aia ca pe ceva nemaivăzut. Şi pâine înmuiată-n vin cu zahăr. Pe asta o mâncam sâmbătă că ştiam de la bunica că în Vinerea Mare nu e voie cu vin. Dacă nu primeam cu porţia cred că aş fi fost băutor fruntaş acum. Dar nu mă lăsau să mănânc după cât aş fi vrut. Că aş fi vrut în cantităţi astronomice, o recunosc. Cel mai mult îmi plăcea vinul cu ceea ce, prin locurile alea, numeam „izmene-ntoarse”, adică ce vedeţi în poza de la început. Ele se mai numesc poale-n brâu, minciunele, uscăţele şi nu mai ştiu. La noi erau izmene dar nu mă întrebaţi de ce. Normal, nu-s de post dar ca să-mi facă pe plac, inventa bunica şi reţeta fără ou, se descura ea cumva.
Despre ce pregătea pentru zilele de sărbătoare, nu vorbesc, din respect pentru cei care au început să postească. Dar e timp şi de poveşti „de dulce”. Ştiu că atunci mâncam prima dată în an ceapă verde, salată verde făcută cu usturoi şi puţin oţet, ridichi. Roşii şi castraveţi cumpăra mama din oraş doar aşa, pentru culoare pe masa de dimineaţă, altfel le aşteptam pe ale lor din grădină.

Şi mai am o amintire dar aici v-aş ruga să mă ajutaţi că mi-e teamă să nu-mi fie distorsionată, adică să nu fie legată de alt post, deşi parcă de ăsta e vorba. De opaiţe vorbesc. La ţară, pe un deal, se adunau fete şi băieţi, băieţii făceau un fel de mingi din cârpe, legate cu sârme şi îmbibate în benzină. Le dădeau foc, le învârteau peste cap şi ziceau ceva dar nu ştiu ce. La oraş, obiceiul era la fel numai că acolo, pe zona verde din faţa blocului, se adunau şi cauciucuri care ardeau în voie şi era vai de gospodinele care uitau geamurile deschise sau aveau rufe la uscat pe balcon. Era şi competiţie între „găştile” din blocuri, adică cine are cele mai multe cauciucuri. Nu ştiu de unde făceau rost de ele că de plâns nu s-a plâns niciun vecin că i-au fost furate de la maşină. Ştiu că au fost accidente cu haine în flăcări şi păr ars dar ce mai conta dacă blocul câştiga faima cartierului? Asta se făcea acum, la începutul postului sau la final? Că de postul Crăciunului nu cred să fie vorba, ştiu că era destul de cald pe afară. Sau? 🙄
Voi ce amintiri aveţi de la bunici legate de post? Vă puneau să postiţi? Şi? Aaaa. Am uitat: halva!! Avea bunica halva peste tot. Şi în frigider şi în dulap şi prin buzunarele de la şorţ. 😀

Acest articol a fost publicat în Din viaţă... și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

86 de răspunsuri la Calendarul mi-a trezit amintiri…

  1. indiferent zice:

    Scovergi. Buneee! 😀

    Apreciază

  2. Când văd ciureghe (așa le știu) o văd pe bunica. Ea le făcea și încă le mai face. Eu mofturoasa mofturoaselor nu le mâncam, copil fiind. Acum mănânc cu drag de câte ori am ocazia (extrem de rar) pentru că au gust de copilărie.

    Apreciază

    • eu recunosc, fără să mă laud, că în afară de lapte şi chestii cu lapte gen orez cu lapte, mămăligă cu lapte, etc, mâncam orice. Aşa că era simplu cu mine.
      Ştii ce am descoperit recent la o patiserie? Prăjitură din mălai. Făcea bunica ta? E bunăăă şi se pare că are trecere că numai când am noroc găsesc 😀

      Apreciază

      • Da, dar ghici… nu-mi place. Însă m-am amuzat fantastic în iarnă, în Mexic fiind (am așa de multe chestii de postat, am văzut ce frumos a prezentat Papa vacanța) am văzut o chestie ciudată la buffet, ținută la cald, împachetată în pănușă de porumb și legată, am făcut poze că m-a fascinat. Am luat. Era… prăjitură de mălai. Foarte simpatic prezentată. 😀

        Apreciază

  3. Am uitat să mai spun: pancove, mămăligă cu ață, tocană albă cu inimă, bătucă și suflet… și or mai fi. Toate specialități a la bunica, menite să mă hrănească, pe principiul că și minciuna-i vorbă. (le-am scos peri albi cu mâncatul, la propriu 😀 )

    Apreciat de 1 persoană

  4. mcooper801 zice:

    La vederea „cioreghelor”(asa li se spune pe la noi la „minciunele”) mi-o amintesc pe draga mea mama….cu cata dragoste le facea si ce mult se bucura cand ne vedea cum le mai savuram…Noapte buna ! ❤

    Apreciat de 1 persoană

  5. Monik zice:

    Eu de minciunele le stiu. Cel mai bun desert facut de mamaie! Ma amuza sa le răsucesc si eu, in joaca mai mult si neaparat sa le presar cu zahăr pudra la sfarsit dupa ce le scotea din tigaie.

    Apreciază

    • Daaa, asta era şi joaca mea. Uneori trăgeam prea mult şi le lungeam de nici nu încăpeau în tigaie 😀

      Apreciat de 1 persoană

    • Monik zice:

      Si ca sa răspund si la întrebare… Eram dusa de mamaie peste tot, la slujbe, la prietene de ale ei, la pomeni. Eram umbra ei. Culmea e ca nu avea nici o putere asupra mea, cam făceam ce vroiam eu copil zgubilitic si plin de vena. Dar ceva ma trăgea dupa ea… Eram nelipsita la evenimentele din viața ei, majore sau minore. Nu imi amintesc insa sa imi fi impus postul. Ea, nu gusta nimic, dar prepara de toate pentru mine. O priveam cu o curiozitate aparte si ma fascina puterea ei de a duce pana la capat ceea ce imi parea un calvar. Si acum, in perioada postului, gandul ma poarta involuntar spre ea. Voința ei. As vrea sa ii seman… Sa fiu ca o stânca. Ca ea…

      Apreciază

  6. Oana zice:

    Scovergi, minciunele…da… bune, dar cam uscate pt gustul meu 🙂 Mie-mi plac cele pufoase 🙂 Ca gogoși adică…
    Cât despre post, no comment. Că nu trebuie să vorbesc urât. Mai ales săptămâna asta 😀

    Apreciază

  7. papagigli zice:

    Eu de post am auzit prima oara in armata, nu la bunici. Atunci mi s-a reprosat ca dorm in post. Realitatea e ca desi stateam culcat, nu dormeam, asa cum insinuase javra aia de sergent care avea boala pe noi, cei cu termen redus. 😉
    Dar pentru ca ulterior am aflat si de sensul restrictiv al termenului, l-am dezavuat cu pasiune, ca pe oricare alta restrictie. Pe de alta parte, mincarea fara carne e ca nunta fara mireasa, iar eu nu accepta astfel de nunti 😆

    Apreciat de 1 persoană

  8. Daaaa, prăjitura cu mălai era cea mai tare, borșul de sfeclă roșie cel mai rău. Când nu ne plăcea mâncarea, se știa, bunica ne făcea scovergi… câte asemănări!!!

    Apreciază

  9. Pe la noi li se spune „ciurigauă”, denumire apropiată de cea pomenită de „sweet & salty”. Era varianta de post, făcute fără ouă. Vinerea mare ajunam până la amiază, când primeam un pahar de vin auriu de la tata. 😉

    Apreciază

  10. Ana zice:

    Io vag imi amintesc de posturile astea ….de obicei no , copiii , nu posteam. De bunica materna habar nu am daca tinea post…dar cat am mers la ea , fiind vara inseobste , era mai toata ziua plecata la camp sau cu vaca , iar noi haleam muuulte fructe culese de noi , mancare doar cand venea bunica.
    Bunica paterna era doamna de oras. Nu mi-o amintesc intrand in biserica sau tinand post , vreodata. In schimb facea scovergi , minciunele , mucenici ,placinte si alte cele….de lingeam degetele….Cred ca a fost singura ruda a carei mancare o mancam cu tot cu legume ,,chiar si imi dadea ghiveci la masa. 😀

    Apreciază

  11. M.C. zice:

    Fataaa, ce poftă de gogoși îmi dă poza aia :))

    Apreciază

  12. 1lauralaly zice:

    Scumpele si dragile de minciunele. M-ai purtat in copilarie. Erau preferatele mele pe langa clatite. A si painea cu vin si zahar sau corn , in loc de paine, noi le ziceam dumicati. Ce imi mai palceau;)). Mi-aduc aminte ca in post mirosea la buni a tocanite de legume, a ciorbe de post si nu o sa uit niciodata mamaliga aurie taiata cu ata. Unde ai gasit placinta de malai?

    Apreciază

  13. Scovergi face mama și acum. Nu prea îmi plac, mă omor mai tare după alea pufoase (rotunde). Eu am trăit cu mamaie și tataie. Pe ceilalți (materni) i-am avut la 5 minute de casă. Așa că nu pot spune că vacanța mi-am petrecut-o la bunici pentru că nu e așa. Acum mai trăiește doar mamaie maternă. De la ea mâncam mazăre și varză. Acasă la mama nu mâncam, că nu îmi plăcea gustul (deși acum cred că era la fel) 😀

    Apreciază

  14. Drugwash zice:

    Uite acu’ mă duc să prăjesc nişte cîrnaţi primiţi de pomană, că tot i-am scos din congelator de alaltăieri. Na! Să îndrăznească cineva să-mi impună mie ce să mănînc şi ce nu, că-i rup capu’! 😈 Ce, nu-mi ajunge sărăcia!?

    De chestiile multi-denumite din poză îmi aduc şi eu aminte, mai făcea maică-mea cîteodată, da’ cum ea n-a avut niciodată talent în bucătărie… În rest n-am avut pe nimeni la ţară ca să pot contribui cu adevărate amintiri din copilărie.

    Apreciază

  15. Irina zice:

    O singură dată am încercat să țin post, mă apucase pe mine evlavia prin liceu. Cum am ținut întotdeauna un regim alimentar din care cruditățile și mâncărurile pe bază de legume sunt aproape excluse (din cauza colonului meu iritabil), mi-a fost foarte greu. Practic, nu aveam ce mânca la micul dejun în afară de paine cu margarină, gem sau măsline. Am reușit să țin doar patru zile în Săptămâna Mare, în a cincea (vineri) m-am îndulcit , din greșeală, cu crema de nuci cu lapte pregătită de mama pentru cozonac. Tare bine mi-a mai părut că am greșit, așa că nici n-am mai stat pe gânduri și am revenit la dieta mea obișnuită 😆 .
    Minciunelele îmi plăceau și mie tare mult, n-am mai mâncat din copilărie.

    Apreciază

    • Bunicul meu spunea că decât să posteşti şi să te gândeşti numai la slănină şi grătare, mai bine mănânci ce-ţi cade bine 😀 Ştia el ceva…
      Ar fi o idee de afacere, suntem mulţi cei care n-am mai mâncat de atunci şi cred că ar fi ceva clienţi 😀

      Apreciat de 1 persoană

  16. noradamian zice:

    Și eu le stiu de minciunele, nu te mai saturi de ele 🙂

    Apreciază

  17. doarnicol zice:

    Of, bunicii noștri și.. toate cele ale lor. Altă lume, parcă.. alt aer. Ca de poveste.

    Apreciază

  18. araoimi zice:

    Iuuuuu ! 🙂
    Minciunelele bunicii !!!

    Apreciază

  19. De sccovergi sau minciunele le știu și eu, dar le mai spunea tata într-un fel- pupeze, probabil din cauză că par mai moțate și tare îi mai plăceau plăcintele cu cartofi, varză sau dovleac. Amintiri. 🙂

    Apreciază

  20. Adriana zice:

    Azi am vorbit cu mama tot felul, la telefon. Și postul a fost subiect comun. Minciunele mămăiței mele erau fără chestii de dulce, dar mi-aduc aminte de ciuperci fripte pe plita, de turtițe calde pe care le mâncam cu zacuscă și marmelada de aia cumpărată de la magazin, din lădiță, de măslinele cu ceapă pe care le mânca tataie, insa nu eram intr-o zonă prea bogată in regionalisme in ce priveste mâncarea, dar Em Sava a fost campioană azi.

    Apreciază

  21. araoimi zice:

    😊 )
    Fan ? Puțin spus. Eram lipită de buni, când am văzut poza am fugit la cofetărie sa-mi cumpăr o prăjitură. A, nu-i la fel, m-am „amăgit” cu ceva dulce.
    Adevărul este ca io nu știu sa fac minciunele. Rușine mie ! 😦

    Apreciază

  22. iosif, zice:

    Pofte,doruri,amintiri,melancolii,visuri,bucurii,regrete,tristeti,…un ghiveci de…”dulce-amar” pe care-l asimilam zilnic „în cautarea timpului pierdut”(trecut)…Timpul si spatiul…lumini si umbre,fericire si tristete,viata si moarte…”desartaciuni trecatoare,doar IUBIREA,EA nu moare”…

    Apreciază

    • Un ghiveci numit viaţă. 😉

      Apreciază

      • iosif, zice:

        RELATIV…Cine poate defini viata…AUTENTICA ? Cine poate afirma ca e cu adevarat …VIU? Care dintre oamenii nascuti din femeie,si câti dintre ei au trait si traiesc si azi,nemuritori,printre noi,fara sa-i cunoastem,ignoranti si egoisti,excluzsi din sistemul nedrept în care traiesc „mortii” ? Care e taina VIETII ETERNE,si cum o putem obtine ?Nu-i asa ca îmbatrânirea fizica si moartea,e pentru om îngrozitoare ?Nu-i asa ca toti ar dori sa traiasca etern si fericiti??:)

        „ISUS i-a zis:’EU sunt ânvierea si VIATA.Cine crede în MINE, chiar daca ar fi murit,va trai.
        Si oricine traieste si crede în MINE nu va muri niciodata. Crezi tu lucrul acesta?”

        Apreciază

  23. Si la noi tot halva se manca, dar n am inteles de ce o mancam doar in post…si pentru ca am ramas cu frustrarea asta, acum oricand imi pica in mana 😀

    Apreciază

  24. Alex zice:

    Frumoase și emoționante amintiri ne-ai mai trezit! Când văd scovergile, îmi amintesc cu duioșie de bunica mea dragă, bună și frumoasă. Nu știa ce bunătăți să ne mai facă, nouă nepoților. Sunt câteva pe care nimeni nu mi le-a mai făcut așa de bine ca dânsa. Punea tot sufletul în ceea ce făcea.
    Și bunica respecta cu strictețe regulile Postului Paștelui și ne explica și nouă, copiilor, care sunt rostul și importanța acestei străvechi tradiții. Fără să ne oblige cineva să postim, preferam de multe ori mâncărurile de post ale bunicii, care erau delicioase.Și îmi mai amintesc cum ne citea din Biblie, iar noi stăteam cu gura căscată, impresionați de cele auzite…
    Îți mulțumesc, dragă Potecuță, pentru prilejuirea atâtor amintiri frumoase! 🙂

    Apreciază

  25. Mami zice:

    Ioooi ce pofta am

    Apreciază

  26. ecoarta zice:

    Cea mai bună mâncare de post pe care o făcea mama, era fasolea fiartă, zdrobită bine şi amestecată cu ulei. Ulei rece, evident! Apoi aducea varză murată peste care turna puţin ulei cald. Şi mămăligă! Părintele Ioan, de la mănăstirea Recea, pe care am avut onoarea să-l cunosc, spunea că, în post NU ESTE IMPORTANT CE BAGI ÎN GURĂ, CI CE SCOŢI PE GURĂ! Numai bine!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s