Fata şi strada pustie

Îi plac dimineţile care-i ţin pe oameni în case şi care-i lasă străzile pustii, numai pentru ea şi paşii ei. Da, da. Fata asta iubeşte oraşele goale în dimineţile reci, alea în care îşi aude respiraţia şi mirările şi îşi numără urmele de pe asfalt. Îşi imaginează că în spatele geamurilor aburite sunt vise, sunt tăceri, sunt fericiri, sunt păcate, sunt dureri, sunt trăiri. Face cu ochiul un semn discret iernii ăsteia alintate, ca şi cum i-ar spune „hai, am glumit destul, fii şi tu iarnă măcar de gura lumii, fă-i să tacă şi apoi fă-ţi iar pe plac”. Dar o înţelege şi îi convinve aşa. Cum să nu îi fie dragă când îi e atât de cunoscută? De ce-ar ninge dacă nu vrea să-şi ningă? Şi, în fond, pentru cine?

Pentru cei care, oricum, se vor plânge apoi că îi încurcă zăpada? Las’, să-şi fie cum vrea ea. Să-şi fie iarnă doar atât cât are nevoie să-şi fie.
A suflat cu amorţire peste cuprins şi simte cum gerul îi sărută obrajii dar nici asta nu o împiedică să râdă. Fata asta râde când merge singură pe străzile pustii. Râde şi cântă. Cine să o audă? Şi dacă o aude, ce? Dacă ar plânge, i-ar păsa cuiva? Ciudate reacţii au oamenii la trăirile celor din jur. Dacă un om merge cântând pe stradă, e catalogat drept nebun. Dacă plânge, devine invizibil, ca şi cum s-ar evapora de sub ochii care refuză să-l privească.
În dimineţile astea reci, nu vrea să-i pese de priviri reci şi dezaprobatoare. Vrea să cânte şi să râdă, în timp ce îi şopteşte iernii că îi e complice şi o roagă să fie aşa cum vrea. Nici mai albă, nici mai plină. Nu-i cere ninsoare. Fata are oricum oamenii ei de zăpadă pe care nu-i topeşte nicio adiere. Ei sunt în siguranţă, chiar dacă arată mai ciudat, luând în considerare standardele de frumuseţe. Că au şi ei regulile lor. Ai ei au un curcubeu în loc de braţe şi flori de mărgăritar pe post de nasturi. Ei îi povestesc despre înfloriri şi nopţi de vară în timp ce ea le mai aranjează câte o petală căzută de pe trupul de vată de zahăr.
Caută o rimă pentru un vers care se vrea scris dar nu o găseşte. E prea multă linişte. Poate mai târziu, poate mai în iarnă. Sau în altă iarnă.
Acum nu ştie. E pe strada pustie şi cântă. Cine să o judece? Fata merge pe jos. Şi respiră iarnă.